Nivelul de cultură al unui popor este reflectat, cred, şi de atitudinea faţă de cei dispăruţi. Cultul morţilor s-a născut în acel moment al evoluţiei omenirii în care homo sapiens a înţeles că seamănul lui rămas fără viaţă însemna mai mult decât materia care-l alcătuia, adică şi suflet. Este motivul pentru care conştientizarea existenţei spiritului e strâns legată de geneza ritualurilor funerare, de apariţia celor dintâi forme de credinţă.

Dincolo de cinstirea tuturor morţilor, o societate civilizată îşi manifestă respectul cuvenit faţă de marii morţi, de personalităţile pe care le-a dat omenirii, de eroii care s-au jertfit pentru întruparea unor idei măreţe, fie că aceştia i-au aparţinut, fie că nu.

Deloc întâmplător, sub comunism, monumentele de for public, atâtea câte erau, câte au mai rămas, reflectau numai acele momente ale istoriei naţionale care conveneau ideologiei oficiale, iar bisericile şi cimitirele ascundeau, parcă ruşinate, mormintele Regilor şi marilor politicieni ai României dinainte de 1945.

Războaiele care ne-au răvăşit continentul, în secolele al nouăsprezecelea şi al douăzecilea, i-au presărat întinderile cu sute de cimitire militare, în care îşi dorm somnul de veci, uneori sub cruci anonime, milioane de eroi de toate gradele şi de toate etniile. Într-o Europă a democraţiei şi toleranţei, a recuperării şi asumării istoriei mai mult sau mai puţin recente, există acorduri internaţionale care impun în mod explicit conservarea şi îngrijirea tuturor cimitirelor militare aflate pe teritoriul unui stat.

Şi dacă administraţia separatistă din Transnistria a crezut de cuviinţă să demoleze vechiul cimitir militar din Tighina, întemeiat în 1812 şi cunoscut sub numele de „Cimitirul românesc” pentru că acolo odihnesc şi eroii români căzuţi între 1941 şi 1945, fapta lor este nu numai gravă în sine, ci reflectă şi o lipsă de civilizaţie d