Ca mulţi politicieni orbiţi de prea multă putere Recep Tayyip Erdogan, primul ministru turc, se crede "erou salvator". Iluzie pe care o împărtăşesc majoritatea politicienilor care se instalează pentru o perioadă prea mare la putere. În condiţiile în care opoziţia politică este practic inexistentă, iar controlul guvernului asupra societăţii s-a extins permanent, în contradicţie cu democraţia indusă de folosirea în masă a noilor tehnologii, societatea civilă reacţionează. Iar Erdogan nu pare să fi înţeles că revoluţiile arabe, ca şi mişcarea indignaţilor, nu sunt simple accidente politice sau rezultatul conspiraţiilor, ci semnul unei noi atitudini în raport cu politica "tradiţională".
Erdogan nu pare să fi învăţat nici din propria sa experienţă politică. Reacţia sa autoritaristă împotriva celor ce-i contestă tendinţele dictatoriale nu este doar un refuz al realităţii, ci şi o formă de amnezie politică. Căci Erdogan cunoaşte din proprie experienţă brutalitatea poliţiei turce şi persecuţiile politice. După ce fusese arestat în studenţie, la mijlocul anilor "70 ai secolului trecut, când se pare că ar fi fost chiar şi torturat, a fost condamnat pentru atentat la laicitate (recitase o poezie religioasă în 1997), pe când era primar al Istanbulului, la zece luni de închisoare (din care a efectuat patru) şi i s-a interzis orice activitate politică. A devenit prim ministru al Turciei după 2003, ca urmare a victoriei categorice la alegerile din 2002 a partidului pe care-l crease în 2001, Partidul Dreptate şi Dezvoltare. În tot acest timp, România a schimbat cinci prim miniştrii şi doi preşedinţi, Franţa este la al treilea preşedinte, Anglia la al treilea prim ministru, Germania la al doilea cancelar şi exemplele ar putea continua. Această stabilitate pare să-i fi dat lui Erdogan convingerea predestinării sale. Când, vineri, 7 iunie, cu ocazia întâlnirii Turcia-UE de la I
