In Charleroi, cerșetorii nu au voie să-și exercite activitatea decât între orele de birou, iar duminica e obligatoriu relaș. Duminica nu se cerșește.

Când vine vorba de administrarea sărăciei, mai-marii pot lua măsuri conflictuale și total opuse. Sărăcia nu există la nivel european, ea e lăsată la nivelul a ceea ce Bruxelles-ul numește, printr-un termen luat din teologia catolică, „subsidiaritate”. In țara federală prin excelență care e Belgia, subsidiaritatea se situează la nivelul celor mai mici entități administrative.

Satele, comunele, orașele pot lua măsuri atât de diverse, de parcă s-ar afla pe planete diferite. Iată doar două exemple :

In orășelul Herstal, primarul, Frédéric Daerden, a obligat supermagazinele sa doneze săracilor mâncarea nevîndută. Pînă acum, magazinele distrugeau sistematic stocurile nevandute si expirate. Primarul socialist al acestui târg in care s-a născut împăratul reunifictor al Occidentului Carol cel Mare a decis ca e imoral sa distrugi mâncarea.

Mijlocul de presiune asupra magazinelor care ar refuza este, desigur, reînnoirea licenței de exploatare. Un șantaj moral în sensul bun, așadar. La scară europeană, se aruncă 100 de milioane de tone de mâncare pe an, ca si cum fiecare persoană ar arunca sau distruge o jumatate de kg de mâncare pe zi.

Asta nu este nici macar o figura de stil, pentru că in realitate familiile, cetățenii, aruncă de zece ori mai multă mâncare decât magazinele si restaurantele luate laolaltă.

O măsură socialistă, s-ar spune, iar primarul este, într-adevar, socialist. Asta nu explică însă totul, pentru că un alt primar socialist, cel din Charleroi, Paul Magnette, tratează sărăcia dintr-o cu totul altă perspectivă administrativă. El a introdus un regulament comunal care organizează cerșetoria.

Sigur, in Belgia cerșetoria este perfect