Summitul recent din California a oferit doar o imagine sumară a ceea ce începe să fie linia de forţă a politicii internaţionale. A schiţat conturul unei lumi nascente, în care înţelegerile efective între Washington şi Beijing erau, practic, singurul lucru care lipseau din tablou pentru a consfinţi transferul definitiv al centrului de greutate al lumii dinspre Atlantic spre Pacific. Am dezvoltat această idee a restructurării ordinii mondiale într-un articol academic publicat anul trecut1, arătând însă şi rezervele pe care le am pe termen mediu şi lung faţă de perspectiva unei dezvoltări nelimitate a Chinei şi sugerând totodată riscurile interne, de stabilitate, ale acestui regim contradictoriu, care încearcă (de câteva decenii) să combine lipsa libertăţilor politice şi civice, încălcarea sistematică a drepturilor omului şi controlul exercitat de partidul unic cu o economie de tip „capitalism planificat”, coordonată de stat.

Spun însă „viitoarea” şi nu „actuala” axă de putere a lumii, pentru simplul motiv că o axă necesită prin definiţie o anumită coordonare politică şi strategică a părţilor componente, calitate pe care relaţia bilaterală americano-chineză nu a avut-o niciodată şi încă nu o are, în pofida abordărilor regizate ale momentului.

Sfârşitul iluziilor „constructiviste” şi întoarcerea abruptă la realpolitik înfăţişează doi preşedinţi relaxaţi pe gazonul domeniului Sunnylands, reprezentând primele două economii ale lumii şi principalele centre de influenţă globală (teoretic doi lideri rivali, prin esenţa regimurilor politice în fruntea cărora se află), discutând liniştiţi şi zâmbindu-şi unul altuia. Acordurile comunicate public nu sunt teribil de consistente şi de spectaculoase (lucru care se ştia dinainte), dar primirea ultramediatizată a noului lider al Chinei, în decoruri idilice care amintesc de „curtarea” lui Mihail Gorbaciov la sfârşitul an