Adevărul e că am fost nişte norocoşi: e mare lucru să ai dascăli care să vadă în tine nu ceea ce eşti, ci ceea ce poţi fi. Mulţi am crezut că vom găsi aici un spaţiu epurat de bagatelele sociale ori de licheismul unor indivizi care şi-au prefăcut caracterele în caricaturi. E schiţa caldă şi onestă a unei generaţii de absolvenţi făcută de un om care îşi doreşte să vadă că fiecare dintre ei trăieşte cu demnitatea de a fi fericit.

De bună seamă că suntem parte a generaţiei „încotro?” şi „pentru ce?”. La rigoare, Nietzsche spunea că acestea sunt problemele cruciale ale omenirii, dar când faci din căutările tinereţii tale o cruciadă de idei pentru a găsi rostul fiecărei întrebări, lucrurile încep să se scrie altfel.

Nu m-am priceput niciodată la cuvinte de despărţire, pentru simplul fapt că de multe ori se întâmplă să mergem împreună pe acelaşi drum şi să ajungem în puncte diferite.

Am îmbrăcat alături de colegii promoţiei 2013 ai Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti roba de absolvent într-un timp în care filosoful, figură atopică a spaţiului public, dă socoteală, ca o voce a conştiinţei sociale, tocmai pentru ce-ul şi încotro-ul tuturor.

Aş putea să vă scriu despre ceremonialul academic, despre emoţia dascălilor care văd în viitorul studenţilor o operă de înfăptuit, ori despre demnitatea de a purta un certificat de absolvent de filosofie, chiar dacă peren, pentru cei mulţi şi necrescuţi în tradiţia celor cu iubire de înţelepciune, vei fi numit nemeritat ca fiind „filosof”.

Le vorbeam însă tuturor şi îmi dădeam seama, uitându-mă când la ei, când la mine, când la câte un bunic fericit de ani să îşi vadă nepotul absolvent, că numai pentru el, „a trăi o viaţă de om” e o expresie cu sens. Pentru una ca mine, găsesc însă abia acum povara expresiei „pâinea se mănâncă pe rând”.

Poate că nu vom mai fi niciodată la fel de