Nu ştiu dacă mai traversează şi alţii stările mele, dar mărturisesc sincer că mă simt cât se poate de confuză constatând cum lucruri pe care le-am învăţat cândva la şcoală, ajungând chiar să cred în ele, au devenit acum desuete, anacronice...

Bunăoară, azi e 11 iunie. Îmi aduc aminte cum făceau clăbuci la gură profii mei de istorie şi, mai apoi, de economie politică vorbind despre importanţa zilei de 11 iunie 1948. Despre actul naţionalizării, care a trecut toate bogăţiile solului şi ale subsolului în proprietatea statului, adică a întregului popor, adică şi a mea. Chiar dacă eu şi ai mei eram la fel de săraci, ştiam că o părticică din Uzinele "23 August", o alta din Hidrocentrala de pe Argeş şi multe alte părticele sunt ale mele şi chestia asta mă făcea să mă simt cât se poate de confortabil. Fireşte, la nivelul vârstei de 10-12 ani pe care o afişam!...

Ani la rând, am tocit, am dat extemporale, teze, examen de bacalaureat, admiteri, demonstrând ce bine cunosc semnificaţiile acestei date din calendar şi cât de minunat mă simt în postura de proprietar al tuturor acestor bunuri... E adevărat, le împărţeam cu alte 20 de milioane, dintre care mulţi ştiam că sunt lichele, trântori şi şmecheri şi chiar mă revoltam, în sinea mea, că sunt pusă pe aceeaşi treaptă cu ei, că aveam aceleaşi drepturi, dar... astea erau vremurile, aşa eram învăţaţi că e corect.

Apoi a venit peste noi revoluţia din ’89. Nu sunt o nostalgică a vremurilor de odinioară. Eventual, poate doar a anilor pe care-i aveam atunci eu şi părinţii mei. Ba chiar cred cu tărie că, în acel decembrie, s-a întâmplat ceva benefic pentru români. Un "ceva" pe care însă nu s-au priceput tocmai bine să-l gestioneze. Dar nu numai asta îmi creează neliniştile de care vorbeam, ci faptul că, deodată, lucruri pe care, repet, le-am învăţat şi în care parţial am crezut s-au dovedi