Dacă tot pleci "dincolo", de ce să iei toate organele cu tine? Cât or fi ele de bune, tratate şi verificate, oricum nu-ţi mai folosesc. În schimb, i-ar ajuta pe alţii să nu moară...

Poate sună cinic, dar în esenţă la asta se reduce totul. Problema transplantului de organe este una tot mai disputată în zilele noastre: mulţi sunt cei care şi le-ar dona, mulţi sunt şi cei care se opun cu îndârjire ideii. Problema e că primii, în loc să se lase pe mâna rudelor care să ia decizia în locul lor în cazul unui accident, ar prefera reglementarea subiectului încă din timpul vieţii. Or, la noi, aşa ceva nu se poate. Ba dimpotrivă, dacă vrei să-ţi laşi organele "moştenire", te trezeşti şi pus la plată pentru asta...

Ordinul lui Arafat

După ce ani în şir au bătut pasul pe loc, autorităţile au început la finele lui 2012 să stimuleze concret, prin lege, donarea de organe. Ajuns la conducerea Ministerului Sănătăţii, doctorul Raed Arafat a dat un ordin ce obligă managerii spitalelor de urgenţă să nominalizeze un medic anestezist responsabil cu identificarea oricărui potenţial donator şi un medic coordonator de transplant, cu atribuţii în identificarea pacienţilor în moarte cerebrală, dar şi în a convinge familiile să le doneze organele, prin luarea aşa-numitului "consimţământ informat". În premieră, actul normativ prevede şi remunerarea celor implicaţi, deoarece până atunci munca era strict benevolă, deci facultativă. Adică unii o făceau, alţii ba!

Deşi coordonatorii nu şi-au încasat încă banii promişi ca urmare a ordinului lui Arafat, 32 de noi spitale au fost incluse în Programul Naţional de Transplant. Spitale care nu făcuseră niciodată prelevări, precum cele din Arad, Baia Mare sau Constanţa, au început să opereze. Aşa s-a ajuns, în aprilie, ca România să conducă în topul european al donării de organe, înregistrând 60 donatori şi 173 transplanturi în prim