Justiţia focalizează un interes major din partea unei societăţi aflate încă pe traseul sinuos al marşului spre o democraţie reală. Problemele acestei „puteri” în stat s-au acutizat în cursul anului trecut, când segmente ale instituţiei s-au implicat în lupta politică, făcând să se încline balanţa în favoarea uneia din părţi.

Controversele au continuat şi în cursul acestui an, principalele teme fiind date de disputele din interiorul CSM, de numirile procurorilor şefi, dar, mai ales, de valul de sentinţe definitive şi executorii din ultima perioadă.

Acest ultim aspect mi se pare a fi cel mai interesant. Procese care au trenat ani la rând – uneori şi până la un deceniu – au ajuns la potou şi instanţa supremă a procedat la câteva condamnări spectaculoase, ale unor vârfuri ale politicii şi afacerilor, ce păruseră până acum a avea un soi de imunitate. Celulele de la Jilava şi de pe la alte puşcării au început să fie populate cu personaje cu notorietate – premieri, miniştri, generali, milionari şi miliardari şi, nu în ultimul rând, magistraţi. Tot mai convinşi de statutul lor special care le conferă inamovibilitate, judecătorii au luat decizii care în urmă cu vreo zece ani păreau greu sau imposibil de luat. Această stare le-a adus, însă, magistraţilor, nu doar respect şi o oarecare popularitate (nu prea te poţi aştepta ca o persoană care bagă oamenii la puşcărie să se bucure de prea multă simpatie), dar şi un avantaj în disputa istorică cu cealaltă categorie de magistraţi supuşi controlului ierarhic: procurorii.

Instituţia Parchetului a moştenit de la Procuratura comunistă nu doar oameni, ci şi multe dintre metodele cu care aceasta îndeplinea politica partidului. Puşi pe picior de egalitate cu judecătorii, procurorii au exercitat, multă vreme, o influenţă decisivă, numeroase cauze fiind practic tranşate odată cu alcătuirea dosarului. J