Într-o societate în „care pe care” explică înaintarea prin

datul de coate spre succes, înrăirea indivizilor e o consecinţă

normală, marea parte a lumii fiind, precum în politică, mereu în

opoziţie. În completarea acestei fraze cu iz general şi demagogic,

vin cu un exemplu auzit, real, referitor la un profesor universitar

care le-a mărturisit cu francheţe studenţilor săi cum că nu

intenţionează să-i înveţe carte, pentru ca ulterior aceştia

să-i ia pâinea. Altfel spus avem un subiect presupus blamabil, în

persoana dascălului cababil să-şi asume declarat exercitarea „de

mântuială” a profesiei, dintr-un reflex instictiv cu rădăcini

în securitatea, siguranţa şi stabilitatea propriului loc de muncă.

Doresc să ne gândim puţin, acum, cât de incriminabil este acest

profesor şi să disecăm puţin afirmaţia sa.

Să începem cu clişeele: profesorul este cel care transmite

generaţiilor tinere cunoştinţele sale bătătorite în timp,

aceleaşi şi aceleaşi cunoştinţe, încontinuu. Avem cuplul

profesor-elev care, aşa cum familia este definită nucleul

societăţii, este nucleu al educaţiei, procesului instructiv

educativ instituţionalizat, condus de dascăl şi acceptat, însuşit

de tânăr. Profesorul oferă, elevul absoarbe. Şi tot profesorul

este cel care influenţează, determină gândirea elevului, suscită

dezvoltarea imaginaţiei, memoriei, inteligenţei şi personalităţii

elevului. Ce rol educativ să stoarcem, aşadar, din exemplul mai sus

prezentat, cu profesorul ce le pune în vedere studenţilor săi cum

că doar nu-i va învăţa carte, pentru ca mai apoi aceştia să-i ia

pâinea? Eu traduc astfel spusele profesorului: „nu sunt ipocrit,

sunteţi pe cont propriu, asta e o luptă de clasă, iar noi nu suntem

aliaţi. Nu vă închipuiţi, aşadar, c-am