In dialogul din 2003, am putut constata relatia cel putin problematica a lui Ion Iliescu cu adevarul istoric. La capitolul mineriadelor din iunie 1990 si septembrie 1991, lucrul era cel mai flagrant. Chiar si asa, am reusit sa obtin de la el un raspuns pe care multi l-au ignorat, dar care mie mi se pare esential. A admis ca venirea minerilor a insemnat recursul la metode extra-legale. Nu stiu sa fi recunoscut acest lucru cu alta ocazie. N-a spus adevarul nici in ceea ce priveste represiunile anti-studentesti din perioada 1956-1960, dar intrebarile mele sunt destul de clare si nu lasa loc pentru echivoc. Cred ca m-a mintit si la capitolul deciziilor legate de soarta cuplului Ceausescu. Ion Iliescu era garantul si simbolul noii puteri, nu este de inchipuit ca nu a fost cel care a decis asupra destinului dictatorului si al sotiei acestuia. A mintit si in ce priveste „Scrisoarea celor 6” din martie 1989. Sustine ca nu s-a pus problema sa o semneze, ca n-a fost contactat. Am informatii precise, de o acuratete ireprosabila, ca lucrurile nu au stat astfel. Iliescu nu a semnat de frica. Prefera sa se mentina, neatins nici cu o floare, „in rezerva republicii”. Este un maestru al supravieturii, in orice timp si cu orice pret.

Cristian Patrasconiu: De ce ai publicat aceasta carte atunci? De ce nu cu un an mai devreme sau cu un an mai tirziu? Intreb asta pentru ca, inclusiv din zona amicilor tai, a aparut acest repros ca volumul a aparut atunci cind a aparut si nu altcindva?

VT: Ti-am mai spus, daca nu s-ar fi tergiversat dialogul, mai ales pentru ca eu nu puteam sta in tara cateva saptamani cand s-a pus problema, in 2002, cartea ar fi aparut in 2003. Nu era absolut nimic planificat in directia sustinerii PDSR in campania electorala. Volumul plasmuit in acest sens se intitula „De la Karl Marx la Coca Cola” si era un dialog intre ministrul cancelar Alin Teodorescu