Toată dezbaterea sau discuţia asta despre constituţionalitatea homosexualităţii în România ca probă a unei democraţii veritabile şi autentice, evident francofonă, are un aer deopotrivă anecdotic şi diversionist, deşi la nivelul obsesiei de a fi mereu politically correct, spune ceva despre vocaţia obedienţei a acestui neam, de prea multe ori predispus a fi mai catolic decât papa.

Sigur că, dintr-un tradiţionalism păgubos, în România funcţionează încă destule cutume discriminante: femeile sunt mai prost plătite decât bărbaţii, reprezentarea lor este mai mult sexistă decât pe criterii de meritocraţie, ţiganii sunt în continuare marginalizaţi, în mare parte din vina şi păcatele lor transcendentale, ungurii sunt suspicionaţi etern că vor să ne fure Ardealul, homosexualii sunt huliţi de Biserică într-un stat declarat laic, deşi nu toţi miruiţii călugări sunt chiar convinşi de păcatul pidosniciei, prin chiliile lor solitare. În plus, ştim de la prietenii noştri americani (cei care se comportă la noi ca nişte stăpâni, care pot ucide români în accidente rutiere, fără ca Justiţia autohtonă să-şi poată face datoria, cetăţenii americani nerecunoscând alte instanţe decât ale lor) că nu „dă” bine să-i spunem unui om de culoare că e negru, chiar dacă e, ori unui evreu că aparţine acestei naţii, că nici măcar bancurile cu Iţic şi Ştrul nu sunt cuşere, că nu e kinky să ne uităm mai lung după cineva fără a risca acuzaţia de hărţuire sexuală, ori că orientarea sexuală e doar o chestie de intimitate a gustului, chiar dacă se manifestă public. Mai mult, ceilalţi stăpâni europeni, cei de la Bruxelles, sunt extrem de suspicioşi faţă de punerea sub semnul îndoielii a normalităţii homosexualităţii, fie şi pentru că înalţii funcţionari sunt mult mai sensibili la subiect decât s-ar crede şi s-ar cuveni.

Altfel şi poate mai simplu spus, le cam rezolvaserăm pe toate cu amendamente