Unul dintre rosturile Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu este acela de a promova dialogul. De a fi un dialog, aşa după cum observa Dan Hăulică în cursul conferinţei, cum altfel decât o conferinţă-dialog, susţinută împreună cu George Banu, în primele zile ale ediţiei din anul 2013, o ediţie aniversară simbolic, dar poate şi cu intenţii bilanţiere, plasată deloc întâmplător sub semnul sărbătoririi dialogului.

Or, dialogul înseamnă respectarea părerii celuilalt, acceptarea unei alte opinii, a unei alte opţiuni, înţelegerea că ceva, indiferent ce, în cazul în speţă un spectacol, poate fi şi altfel decât am fi dorit-o, ne-am fi aşteptat, ne-am fi imaginat.

M-am gândit la toate acestea în timp ce urmăream, dar mai ales după încheierea reprezentaţiei din festival a spectacolului cu Divina comedie, după poemul lui Dante Alighieri, producţie a Meno Fortas Theater, împreună cu Teatro Pubblico PuglieseBari, International Stansilawsky Foundation din Moscova, Baltic House Festival Sankt Petersburg şi Lithuanian National Drama, în direcţia de scenă a unuia dintre proeminenţii directori de scenă ai vremurilor noastre, Eimuntas Nekrosius.

Sunt gata să pariez că mulţi, foarte mulţi dintre spectatorii ce au ocupat până la refuz sala de spectacole a Casei de Cultură a Sindicatelor din Sibiu s-au aşteptat ca Divina comedie să fie un spectacol de mare montare. Unul cu un decor masiv, constructivist, care să solicite o sceno-tehnică sofisticată. O montare cu imagini bogate, baroce. Cu multe efecte speciale. Ceva în genul spectacolelor lui Silviu Purcărete. Ceva asemănător cu magnificul lui Faust. Ceva în genul spectacolului teatral deloc agreat de David Mamet care, de pildă, în eseurile din cartea intitulată simplu Teatru (Editura Curtea veche, Bucureşti, 2013) dă semne că nu agreează deloc un gen şi un stil de montare socotită a fi în descendenţă sovietică