Deschizi televizorul şi auzi: „Proiectul lui Hagi este viitorul fotbalului românesc!“, ziarele cântă şi ele pentru Viitorul: „Dacă am avea mai multe academii ca ale lui Hagi...“.
Să spui sau să scrii ceva de rău despre cel mai mare fotbalist român din toate timpurile şi despre orice lucru pe care pune el mâna e ca şi cum ai fluiera în biserică.
Hagi este deja sanctificat, iar adepţii săi predică învăţăturile pe de rost: „Hagi ne-a scos în stradă în 1994“, „Dacă spui Hagi în străinătate, spui România“, „Dacă ar fi fost Hagi preşedinte...“. Şi argumentele continuă. Jucătorii lui Hagi valorează milioane, pe ei se bat zeci de echipe, Hagi este garantul succesului, încet, încet, obsesia pe care Hagi o goneşte spre succes a devenit obsesie naţională.
Mă număr printre cei care, într-o noapte ploioasă, acum 19 ani, au bocit la moartea unui vis, o semifinală România – Brazilia. Acum am ajuns în categoria celor cărora le vine să plângă după ce naţionala de tineret, cu 6 fotbalişti de la Viitorul Constanţa în teren, a făcut 2-2 pe o insuliţă plină cu licheni din Atlantic. Ştiu, nu e vina lui Hagi că echipa antrenată de Săndoi n-a bătut în Feroe, dar oare Hagi n-are nicio vină?
De la înfiinţare, Academia lui Hagi a crescut ca Făt-Frumos, deşi, iniţial, patronul ei anunţase că va crea o bază solidă, sănătoasă, şi că promovarea unei echipe de seniori spre prima ligă nu e printre obiectivele urgente. Totuşi, în doar 4 ani, întinzându-se financiar ca o coardă de bungee-jumping (potrivit ziarelor, Hagi are credite de 9 milioane de euro) proiectul Viitorul a ajuns până la marele uger de bani din fotbalul românesc, drepturile TV din Liga I, din care se va hrăni şi în sezonul viitor. În paralel, echipele naţionale de juniori s-au umplut de fotbalişti de la Viitorul, chiar dacă, pe un ton scăzut, temător, unii antrenori de la alte şcol
