Până mai ieri eram adepta unor măsuri drastice la examenele de bacalaureat. Ziceam - şi credeam sincer - că cei care au învâţat pe parcursul anilor nu au de ce să aibă frică de camerele de luat vederi, scanere sau instalaţii de bruiat telefoanele.
Zilele trecute, după ce am încercat la propriu cum e să fii tratat fără temei drept potenţial infractor, mi-am data seamă că aceşti copii, fără experienţă de viaţă, după ce jumătate de an sunt terorizaţi cu tot felul de invenţii de supravheghere a BAC-ului, iar la examene au pironite asupra lor camere video cu „X“ număr de perechi de ochi în spate, pot cu uşurinţă să-şi uite şi numele, darămite ce au învăţat în anii de şcoală. Or, trataţi acum de cei maturi cu neîncredere, câtă putere de voinţă vor avea ei atunci când vor păşi în lumea mare?
Dar să revin la situaţia care m-a făcut să-i compătimesc pe cei care susţin în această perioadă Bacalaureatul. Săptămâna trecută am mers la o reprezentanţă din sectorul Râşcani a unui operator de telefonie mobilă ca să procur pentru Centrul de Investigatii Jurnalistice un flashcard pentru servicii de acces la internet. Pe lângă faptul că a trebuit să pierd o oră în rând la ghişeu (din şase ghişee funcţionau doar trei), încă o oră a trebuit să suport privirea suspicioasă a operatorului, un băiat tânăr, care urma să perfecteze contractul.
Tânărul de la ghişeu m-a tratat din start ca pe o potenţială infractoare şi nicidecum ca pe un client care vine să plătească pentru nişte servicii. Mi-a cerut mai multe acte, inclusiv copia buletinului de identitate, dar şi tot felul de certificate ale organizaţiei. Omul de la ghişeu a devenit extrem de suspicios când a constatat că numele meu din buletinul de identitate şi cel dintr-un document de la Centru nu coincid. A trebuit să-i arăt certificatul de căsătorie, cu explicaţiile de rigoare. „Trebuie să ne aduceţi toate documentele î