„De ce este România altfel?” Am citit cartea profesorului Lucian Boia şi sunt încă mâhnit, nu credeam că poţi avea, ca istoric, o asemenea percepţie despre propria ţară. Mai ales că istoria noastră şi a ţărilor surate mai mari, cu trădări repetate, crime odioase, tăieri de capete încoronate etc., seamănă uneori ca două picături de apă.
M-am întrebat de mai multe ori câţi istorici ca Boia vor fi fiind prin alte ţări? Oare mai există vreunul care să fie nemulţumit, chiar dezamăgit de ţara lui, de comportamentul şi calităţile concetăţenilor lui, şi s-o spună public? Oare, acolo, nu ar fi luat acest personaj de guler, de cititori, sau de guvernanţii respectivi, şi declarat persona non grata? Într-un asemenea caz, ce s-ar întâmpla oare în Ungaria lui Viktor Orban?
La noi, săpatul la propria rădăcină şi ridicarea poalelor în cap se pare că au devenit un sport naţional. Pornind de la femeile dintr-un anumit segment social, purtătoare de fuste până în pământ, ridicarea acestora s-a răspândit şi în mediul intelectual pe o scară tot mai largă, ca să nu mai vorbim de scena politică.
Nu cumva suntem infantili unii dintre noi? Când nu ne place ceva la noi înşine, sau la semenii noştri, ”pac la Războiu!”, sau scriem o carte, pur şi simplu. ”E de bine, sau de rău?” ”E de rău, despre România”. ”Dă-o încoace, o cumpăr”. Autorul adună bani mulţi şi glorie, iar cititorii ajung să creadă într-o gogomănie: ”Suntem de nimic!” Efectul general e devastator. Cine recunoaşte?
Cartea e cumpărată şi de cetăţenii româno-maghiari care se bucură, se tăvălesc de râs, şi ştim de ce. Să nu uităm că, după apariţia acestei cărţi, atacurile lor în mai multe privinţe s-au înteţit. Cartea mai este citită şi în străinătate, pe la Bruxelles, pe la Berlin, pe la Paris, pe te miri unde. ”Uite ce spun românii despre ei înşişi! Noi ce să mai spunem?” – exclamă cancelariile respective. @N
