Printre tot felul de coduri hidrologice, amendamente constituţionale cel puţin exotice şi multe gânduri optimiste că va fi bine în vacanţe şi concedii, aflăm că totuşi regionalizarea se va face spre finalul anului, după un model –cum altfel decât importat?- polonez, că vor fi opt sau poate chiar nouă de astfel noi entităţi administrativ – teritoriale.

Astfel, spun optimiştii, descentralizarea va amplifica ritmul absorbţiei fondurilor europene pe proiecte strategice, direct de la Bruxelles şi nu mediat prin autoritatea centrală de la Bucureşti. Sigur, nimeni nu ia în serios avertismentele experţilor polonezi, care susţin că propriul lor experiment s-a dovedit a avea destule capcane şi distorsiuni, în primul rând datorate ingerinţelor politice, că excesul descentralizării fără o minimă coordonare centrală şi fără o planificare strategică nu rezolvă mare lucru, nici în reducerea decalajelor de dezvoltare economică şi umană, nici în folosirea judicioasă a fondurilor europene.

Oricum, aceste amănunte nu contează şi nu interesează, important este că regionalizarea nu înseamnă nici desfiinţarea judeţelor, nici clarificarea competenţelor între Prefecturi şi Consilii judeţene, pe de o parte şi noile regiuni, de cealaltă parte şi, mai ales, nu prespune tulburarea actualelor feude ale baronilor locali, structurate ca fiefuri politice dar bazate pe importante interese economice şi financiare transpartinice. Chiar dacă astfel de asigurări implicite, scăpate pentru liniştirea clienţilor politici din teritoriu, devoalează faptul că regionalizarea ca scop în sine, nu va rezolva nimic, nici în amplificarea ritmului de absorbţie a banilor europeni, nici în sensul compatibilizării instituţionale între entităţile administrativ-teritoriale europene şi româneşti. Tot mai multă lume înţelege, dacă mai înţelege ceva, că regionalizarea va mai construi doar încă un etaj birocra