Coada de la Muzeul Vaticanului este un loc extrem de pitoresc. Dacă ai antrenamentul cozilor ceauşiste, a petrece două-trei ore înrolat în cârdul cu pricina poate deveni o provocare extrem de incitantă. În jurul tău descoperi o întreagă planetă: americani mestecând chewing gum, japonezi făcând 200 de poze pe minut cu aparatele lor de ultimă generaţie, ruşi anticipând în limba lor duioasă că ceea ce vor vedea acolo oricum nu se ridică la nivelul muzeelor din Sankt-Petersburg, ba chiar şi români, încântaţi de scripca lui nea Vasile din Severin, lăutarul de la poalele Vaticanului care-şi câştigă arginţii adaptându-şi scârţâitul în funcţie de obârşia grupului care-i trece prin preajmă. Toate naţiile lumii adunate sub acelaşi numitor comun: dorinţa de a sta cu gura căscată la minunile pe care Michelangelo le-a aşezat sub Cupola Sixtină...

Dacă e soare, de-a lungul şi de-a latul cozii bântuie tuciurii care-ţi oferă apă minerală şi evantaie. În caz de ploaie, oferta se schimbă: umbrele şi pelerine de ploaie. Preţurile cresc exponenţial, în caz de arşiţă sau de torenţială. Tot de aici te poţi pricopsi cu o geantă Louis Vuitton la doar 30 de euro, iar dacă eşti un bun negociator, marocanul bronzat din faţa ta ţi-o dă şi cu 15! Însă afacerea secolului la coada de la Vatican este... fentarea cozii! Există o întreagă reţea implicată în acest "delict". Mai întâi, eşti lăsat să zăboveşti cam o oră în şirul indian. De fapt, multinaţional. Când răbdările încep să te părăsească, apare câte un binevoitor (purtând ecuson de "ghid local") care intră în vorbă cu ghidul tău, propunându-i marea afacere: dă fiecare câte 10 euro şi intră fără coadă. În tine se dă o luptă: dacă eşti bugetar, 10 euro e mai mult de trei diurne. Dacă însă torenţiala este crâncenă sau soarele prea agresiv, devii o redută cucerită: zici da, faci chetă, după care ţi se lipeşte în piept un soi de a