În ziua de astăzi, mai nou, toată lumea critică. Fără să vrem, aproape fiecare dintre noi avem un simţ critic, pe care chiar dacă nu îl verbalizăm el există. Am constatat că pentru unii cel mai uşor lucru este să critice. Fie că este o critică constructivă sau de cele mai multe ori distructivă, demoralizatoare, unii critică atât de mult încât trebuie să te imunizezi, să ignori, pur şi simplu să nu mai bagi în seama.

Viaţa te învaţă că şi critica e un mijloc de a învăţa. Dacă ai greşit şi nu îţi dai seama, ceea ce se întâmplă, este bine ca cineva să-ţi atragă atenţia şi cu siguranţă acea greşeală nu se va mai repeta, nu o vei repeta. Există, însă unele categorii de persoane care au simţ critic exagerat şi care pur şi simplu nu se simt bine dacă nu critică. Numai crtiticând se simt bine şi ştiu să scoată perfect în evidenţă lucrurile “rele” sau “greşelile” altora, a lor nu le văd. Numănui nu îi place să fie crticat şi ăsta e un lucru normal. La modul general, critica înseamnă că îţi lipseşte ceva, că ai defecte, că cineva te găseşte neplăcut. Până şi criticile făcute în sens constructiv, deşi au scopul de a ajuta mai degrabă decât a răni, tot îţi lasă uneori întrebări în minte. Oare mă pot îndrepta? Oare chiar nu sunt bun? Oare chiar nu sunt suficient de bun?

Există şi o parte bună a criticii. Dacă nu primim critici nu vom progresa niciodată. Chiar dacă există experţi în ceea ce fac, profesionişti într-un domeniu de activitate, e aproape imposibil să nu greşească sau să nu fie criticaţi. Ar fi ideal dacă am putea observa toate greşelile noastre şi ne-am putea critica singuri, dar în general este nevoie de o persoană obiectivă pentru a da sfaturi, a ne critica constructiv. Dacă nu ne place să fim criticaţi, nu înseamnă că nu se poate învăţa cum să ne descrucăm faţă de critici. E adevărat că nu toate criticile au valoare, sfaturile venite din partea cuiv