În cel mai scurt şi mai bine dozat roman al său, Craii şi morţii, Dan Stanca se instalează cu totul în paradoxul strivitor că scrie foarte bine, deşi scrie mult.
Dan Stanca unul dintre cei mai puternici romancieri de după ‘90, iar reticenţa clasamentelor, care nu-l includ decât rareori, are numai şi numai explicaţii conjuncturale. El îşi asumă fără frustrări condiţia şi frecventează dinadins „marginile“ vieţii literare, cu precizarea că e vorba de margini suspendate la mare înălţime, cornişe impracticabile pentru cei mai mulţi. Ele procură simultan beţia înălţimii şi vertijul căderii, dar mai ales sporesc enorm anvergura viziunilor şi trimit materia derizorie a prezentului la dimensiunea cuvenită faţă de reperele, ei da!, cosmice.
Aerul timpului l-a prins din urmă pe Dan Stanca. De la bun început a fost aşezat în raftul cu „livreşti“. Critica a trudit (când a trudit, desigur) destul de intimidată pe lângă primele lui cărţi, insistând pe referinţa la Mircea Eliade şi la guénonismul asimilat via Vasile Lovinescu. De unde şi prejudecata că ar fi un autor pentru iniţiaţi. Între timp, stratul cărturăresc, citabil la nevoie în prefeţe sau note de subsol, a fost mutat în „cloud“, este aproape bun public, cu condiţia să deţii parola. Iar ea nu se mai obţine doar din tomuri misterioase şi prin iniţieri oculte, ci mult mai simplu, din noul tip de sensibilitate produsă în condiţii de laborator de noua cultură a filmelor fantasy, pe linia Stăpânului inelelor. Jocul ardent cu unghiurile de vedere, gustul pentru supunerea realismului necruţător la soluţii ultime, inaccesibile ori improbabile, de la eschatologic la ficţiune contrafactuală ori fantastică, îşi găsesc azi cititori mult mai exersaţi decât în urmă cu douăzeci de ani. Cu atât mai bine pentru autor, care ar trebui să facă în sfârşit tiraj!
Lumea de azi, şi nu doar
