Când au decis să înfiinţeze secţiunea, organizatorii Festivalului Internaţional de Film „Transilvania” (TIFF) au botezat-o „Ce se întâmplă, documentarule?”. Se întâmpla în prima parte a anilor 2000, când documentarul era o pasăre rară în producţia autohtonă, apanajul aproape exclusiv al unor producţii susţinute de televiziunea publică, la care se adăugau o mână (la propriu) de regizori şi producători care se băteau pe fărâmiturile căzute de la masa Centrului Naţional al Cinematografiei (CNC, ale cărui fonduri oricum minimale erau împărţite după criteriul Sergiu Nicolaescu – fie-i cenuşa uşoară – şi restul lumii). Situaţia s-a schimbat radical din acel moment, iar începând cu ediţia următoare a TIFF s-ar impune o re-denumire a secţiunii. Pentru că ediţia a 12-a a TIFF (care, la ora la care scriu acest text, mai are programate doar câteva proiecţii) a fost una a documentarelor.
Nu e doar o percepţie personală, bazată pe selecţia proprie şi pe discuţiile din pauzele dintre două proiecţii care, invariabil, aduceau în discuţie un documentar sau altul. Barometrul general al TIFF (care contabilizează voturile acordate la toate filmele, nu doar la cele din competiţie) consfinţeşte supremaţia documentarului în percepţia publicului: 6 dintre cele mai apreciate 10 producţii de către public (inclusiv primul loc, „În căutarea ui Sugar Man”) sunt din această categorie. Mai mult, din cele 4 filme rămase (din cele mai apreciate 10 de către public), proiecţia specială cu extrase video din bonusurile DVD-ului „Lucian Pintilie. Cineast” (lansat vineri, la TIFF) tot valoare documentaristică are.
Fenomenul e consemnat şi de Anca Grădinariu, în AperiTIFF (publicaţia cotidiană oficială a festivalului), vineri, 7 iulie. „Mă trezesc în ultima vreme că ies de la documentare mai îmbogăţită şi mai uimită ca de la ficţiune. Aceste ultime zile de festival dau prilejul TIFFarilor să