Marţi 6 decembrie, zăcuse în birou, se apucase să încheie rapoarte, după ce-şi trăsese caloriferul mai aproape. Când a auzit de moartea lui Emil Sorescu, n-a aşteptat să-l solicite careva, i se păruse firesc să urce-n tărăboanţa lui şi să se înfiinţeze la casa scriitorului. Ai fi zis că-şi dorise din tot sufletul să-i cadă pe cap şi o crimă şi uite că se-ntâmplase. Nimeni nu vorbise de crimă. Se spusese doar „Sorescu a murit” şi ajunsese la el o echipă. Dar el avea un simţ care nu-l înşela.
Ce-o fi cu moartea scriitorului ăstuia o să vadă. În prima clipă i s-a părut suspectă. Dar seamănă şi a sinucidere. La vârsta lui, omul s-o fi săturat de singurătate într-o casă pentru trei familii.
Îl ştia de la televizor, îl văzuse într-una din serile trecute, i se aduceau osanale după ce luase un premiu pentru ultima carte, iar omul vorbea stând prăvălit în fotoliu, lăsând să se-nţeleagă că toate onorurile din lume i se cuvin. Arogant la culme! Lui Victor Stamate nu-i plăcuse de fel. Îi citise o singură carte, cu mulţi ani în urmă, nu-i plăcuse, poate nu se pricepe, i se tot părea că acţiunea trenează, prea multe vorbe. Sigur nu se pricepe el, cei care îl ridicau în slăvi şi-l premiau aveau argumente, altfel s-ar fi făcut de râs.
Victor Stamate ceruse nu numai să se facă multe fotografii, ci şi să se cerceteze cu lupa obiectele de pe masa din bucătărie, treabă de rutină, dar peste care văzuse că băieţii lui săreau cu dezinvoltură, plictisiţi. Mai mereu făceau aşa. Nu fuseseră niciodată convinşi că toate amănuntele ascund poveşti pe care le poţi desfăşura ca firul de lână de pe ghem. Obosiţi permanent, înainte de vreme. Altă generaţie, nu ca a lui. Şi nici măcar nu erau înnebuniţi de telefoane mobile şi alte scule moderne, sau cu ochii-n computere, cum văzuse că-s tinerii, pur şi simplu erau lipsiţi de chef. Nici poliţia nu mai era ca pe vremuri!
Pe
