Peste o mie de fabrici, bănci şi companii de asigurări erau naţionalizate, în urmă cu 65 de ani. 11 iunie 1948 a intrat în istorie ca „vinerea patimilor burghezilor".

Legea 119, prin care bunurile private erau luate şi puse în domeniul statului, a fost prezentată ca o lege „pentru binele poporului şi în numele lui".

Pănă în ziua votului Legii 119 a naţionalizării, poporul nu a aflat de binefacerea ce i se pregătise în culise de către conducerea comunistă.

În binecunoscutul obicei al clasei politice româneşti, legea a trecut aproape „nevăzută" prin Parlament. Aleşii Marii Adunări Naţionale erau mai ocupaţi cu aniversarea celor 100 de ani de la Revoluţia de la 1848, decât cu Legea 119, care era una mică, în doar şapte capitole, dar prin care erau naţionalizate 1.050 de întreprinderi din toate ramurile industriale.

Articolul 1 al legii era destul de elocvent şi atotcuprinzător: „Se naţionalizează toate bogăţiile subsolului (...) precum şi întreprinderile individuale, societăţile de orice fel şi asociaţiunile particulare industriale, bancare, de asigurări, miniere, de transporturi şi telecomunicaţii”.

Pentru a evita neînţelegerile din partea clasei muncitoare care nu-şi tocise salopeta pe băncile şcolii, urma o listă lungă cu tipurile de industrii naţionalizate.

De la întreprinderile siderurgice la ţesătorii, de la abatoare şi fabrici de bere până la borcanul cu marmeladă, nu exista bun privat care să nu intre în proprietatea statului.

Proprietarii urmau „să fie despăgubiţi" prin intermediul „Fondul Industriei Naţionalizate". Din despăgubiri se scădeau datoriile fabricilor, a căror valoare urma a fi stabilită de comisii numite de Ministerul Justiţiei.

Dar şi pe vremurile acelea oamenii politici stăteau destul de prost cu numărătoarea, aşa că datoriile rămâneau destul de mar