În ediţia din 15 iunie 1933 a „Adeverului”, la 44 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu, „un contimporan” tainic, care semnează cu iniţialele C.A.N., îi face marelui poet un portret tragic: cu puţin timp înainte de dispariţia acestuia, îl vizitase la casa de sănătate din strada Plantelor, a doctorului Şuţu, În final, C.A.N. relatează câteva aspecte de la ceremonia funerară a poetului.

”Părea că urmează o discuţie în dialog cu cineva, pe care numai el îl vedea”

„L-am văzut cu vero 3-4 zile înainte de-a muri. L-am găsit în curte Institutului, între mai mulţi bolnavi. Şedea pe o bancă, în grădină, la umbră, într-un colţ retras, fără să se amestece în forfoteala sgomotoasă a celorlalţi. Era slăbit, neras: faţa-i exprima o plictiseală de om necăjit. Ochii-I erau cu vinişoare congestionate-făcea impresia că abia se sculase din somn. Fără cravată la cămaşa-i de noapte, cu cerculeţe şi bibiluri de arniciu roşu; învelit-mai mult aruncat pe el- într-un halat lung de chembrică vineţie vărgată, la fel cu ceilalţi pensionari; iar pe cap, până peste urechi, o scufă de bucătar de restaurant mare. Mustaţa, ce i-o cunoscusem neagră, fină şi îngrijită, se făcuse, nu ştiu cum, groasă şi încovrigată. Absent cu desăvârşire de ceea ce-l înconjura, din când în când mişca din buze şi făcea câte un gest, subliniind un gând discret. Părea că urmează o discuţie în dialog cu cineva, pe care numai el îl vedea. Deodată, fără nici un motiv exterior, se făcu palid ca varul, i se scursese şi ultimile picături de sânge din obraz; - apoi, tot atât de repede, îşi reveni, paloarea dispăru şi valuri de sânge năvăleau, făcând loc aproape unei congestionări generale, cu desăvârţire anormală, ce bătea în vioriu. Cum, la un moment dat, se ridicase în picioare, trebui să se aşeze din nou pe bancă, părând a fi apucat de ameţeală. Era-această aşezare-mai mult o cădere de la o înălţime oarec