Prin Decretul 770 din 1966, Ceauşescu şi clica lui au interzis avorturile, cu unele excepţii greu de atins. Nu voiau doar să dospim demografic, ci şi să lichideze ”libertinajul”, aşa cum Adevărul a mai scris cândva. M-am născut în octombrie 1967. Mama, deşi pe de o parte plesnea de fericire, era să sucombe de ciudă, fiindcă toată lumea credea că nu m-a vrut, că m-a făcut fiindcă n-avea de ales. Era foarte tânără, iar asta întărea suspiciunile. Sunt decreţel din întâmplare, aşa mi-a fost norocul, să ajung într-o zi să dau examen la facultate cu 23 de căpăţâni pe-un loc. Printr-un miracol, am intrat la Universitate (n-aş mai fi intrat, că în timpul pe care l-am pierdut pe-acolo puteam să-nvăţ şi eu o meserie, nu să trăiesc azi împrumutându-mă până la leafă). Am fost prima generaţie cu 46 de elevi într-o clasă. Atunci au început profesorii să urle ca lupii flămânzi, ca să audă şi ăia din fund (mă scuzaţi). Erau vremuri foarte frumoase, mă scoteau la tablă o dată la două luni, că mai devreme nu-mi venea rândul. În rest, mă cocoşam în bancă şi completam oracole (decreţeii ştiu ce-s alea, celorlalţi n-am răbdare să le explic), făceam solniţe de hârtie şi-mi scriam bileţele cu toţi colegii frumuşei – din nefericire, puneam cratima la locul ei, iar asta îi cam inhiba. Bebeluşa groazei Frate-miu mai mic, Bogdan, să facă bine să-i pupe tabloul lui Ceauşescu, eventual p-ăla cu o singură ureche – sau ăla cu cravata cu blacheuri. Sau măcar să pune tabloul lui Chivu Stoica, ăla care-a semnat de fapt promulgarea legii antiavort (mai ales că-i buzoian - născut, culmea ironiei, în aceeaşi comună cu bunica mea). Eu am fost o pacoste de bebeluş, nu dormeam, nu mâncam, bâzâiam ca o bormaşină, deci aş fi putut fi lejer imaginea unei companii de prezervative, doar că le interziseseră şi p-astea. Aşa că părinţii mei nu puteau fi înfieraţi că nu-şi mai doreau chiar imediat un al doilea plo