Examenul de bacalaureat, ca de obicei, reprezintă în sine şi un test de maturitate momentană a şcolii româneşti, proces în care primele pagube colaterale sunt elevii, uneori chiar alături de dascălii lor.

Prea multele şi prea întâmplătoarele aşa-zise reforme au transformat sistemul educaţional românesc într-un laborator de experimente de tot felul, în care aproape ciclic se testează tot felul de idei, de o manieră intempestivă, entropii intenţionale care nu fac decât să confuzioneze tânăra generaţie, oricum bulversată de neantizarea scării valorile şi deriva modelelor sociale. Peste toate, şcoala românească nu mai are practic nici o legătură reflexivă cu piaţa muncii, la fel cum nici o diplomă nu mai garantează în sine nimic, termenul în sine fiind compromis de practicile copy paste, de cutuma plagiatelor de tot felul şi la orice nivel, încât aserţiunea aia cu „ai carte, ai parte!” nu mai are chiar nici o relevanţă. Ai parte de ce?

În acord cu dezideratele tinerilor dar mai ales ale părinţilor, care în mod firesc îşi doresc ca odraslele să ajungă măcar un pic mai „domni” decât ei, au puit aşa-numitele fabrici de diplome, facultăţile şi locurile cu taxă, private dar şi „la stat”, în care studenţia este mai simplă decât trecerea Bacalaureatului, condiţia de a absolvi fiind ca respectivii să fie atenţi doar să nu-i calce tramvaiul. Astfel, după mai bine de două decenii, învăţământul zis de stat şi la fel de zis gratuit, s-a mai debarasat de mofturile academice şi s-a pragmatizat acordându-se practicilor de tarabă ale universităţilor private, consecinţa fiind debordarea pe piaţă a unor întregi generaţii compromise, profesional ratate şi inutile, predestinate şomajului endemic. Sigur că şi cei care au absolvit „cum laude”, cum altfel? cursurile Universităţii de filosofie ezoterică, gimnastică ritualică şi folclor arhaic din Urlaţi, au partea lor de vină şi