În tumultul politic al ultimelor luni a putut fi înmormântat prin pură ignorare, înainte de a fi produs impactul ce trebuia să fie un adevărat tsunami pentru cercurile oficiale de la Bucureşti, evenimentul probabil cel mai important de la aderarea României la UE în urmă cu şase ani. Germania şi Franţa, cu Merkel şi Hollande în tandem, au convocat Polonia, Ungaria, Cehia şi Slovacia la o întâlnire la nivel înalt la Varşovia, menită să identifice modalităţi pentru o mai solidă integrare a acestor din urmă ţări în UE. România, ca şi surata ei de suferinţă cu care constituie împreună ciuca bătăilor în UE, n-a fost invitată.

O uriaşă problemă se pune pentru clasa politică din România, adică tocmai pentru cea care montează diversiunea nediscutării, chiar ascunderii, realităţilor legate de apartenenţa României la UE! Clasa politică din România se află la unison în a cânta osanale UE, integrării în Uniune, precum şi avantajelor aderării, deşi realităţile se încăpăţânează a arăta că aceste avantaje nu există. Fără nuanţări, clasa politică de la Bucureşti se face a nu vedea că România, împreună cu Bulgaria, sunt tratate de către centrul vest-european ca ţări de rangul doi de la periferie, că suportă toate discriminările – unele strigătoare la cer – de prin UE. În mod absolut caraghios, însă, politicienii români, de la putere sau din opoziţie, o tot ţin cu „partenerii noştri europeni”, când se vede de la o poştă că aceştia îi consideră pe români nu parteneri, ci vasalii şi văcsuitorii lor de ghete.

În logica însăşi a domniilor lor, politicienii români – indiferent din ce tabără fac parte – ar fi trebuit nu să se dea după plop faţă de convocarea fostelor surate comuniste ale României de către dna Merkel şi dl Hollande, ci să se îngrozească de aceasta dacă într-adevăr cred în ceea ce spun oficial că viitorul României trebuie să fie în UE. Respectiv