Recentul studiu GfK privind consumul de bere în România ne aduce veşti liniştitoare: evoluăm încet dar sigur în clasamentele europene, chiar dacă pentru acest produs acciza a crescut cu 10% în 2013 şi chiar dacă trebuie să muncim de cinci ori mai mult decât confraţii din Uniune, ca să ne permitem o halbă.

De-a dreptul impresionantă este atitudinea muntenilor adulţi: 80 % dintre ei nu-şi trădează pasiunea cu nici un chip, iar, fix în clipa asta, dacă dai buzna, în două frigidere munteneşti din trei poţi găsi câteva recipiente brumate. Însă informaţiile care m-au făcut să mă simt de-a dreptul mândru au fost altele: special pentru români au fost inventate bidoanele de plastic-peste 50% dintre noi beau bere livrată la pet. Dacă ţin bine minte, primele pet-uri au fost de 1,5 litri, curând au apărut cele de 2 litri, apoi promoţiile la 2,5 litri (care au şi consacrat pe piaţă butelca respectivă) şi, în sfârşit, unul dintre producători a dat lovitura cu pet-ul popular de 3 litri. Surse din piaţă susţin că se aşteaptă, cu gurile căscate, bidonul de 5 şi canistra de 10. Este limpede ca berea că, pentru noi, a bea ieftin şi mult reprezintă unul dintre reperele perfecţiunii. Dintre europeni, doar noi am reuşit să înlocuim raportul preţ/calitate, prin care măsoară de obicei cumpătarea, cu cel pantagruelic de preţ/volum. „Mai mult”-ul devine astfel aproape sinonim cu „mai-bine”-le. Fără îndoială, aici avem de-a face cu un refex al sărăciei prezente sau al unui complex de strivire, moştenit din vechime. Limba română însăşi stă mărturie: „mult şi bine” înseamnă „degeaba”, „inutil”, „la Sfântu-Aşteaptă” sau la „Paştele cailor”. „Mult şi prost” a fost, timp îndelungat, măsura normalităţii. Pe vremea lui Ceauşescu, când „mult”-ul devenise aproape imperceptibil, chiar a fost luată peste picior în folclorul urban: „decât mult şi fără rost, mai bine puţin şi prost”. Dar exemplele po