Orice spectator la orice mare festival internaţional de arte ale spectacolului- iar Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu este unul dintre acestea- are posibilitatea de a-l recapitula pe Sartre. De a şi-l reaminti, vrea nu vrea, fie că îl adoră, fie că îl detestă, pe respectivul scriitor francez. Ca şi teoriile sale despre libertatea şi responsabilitatea alegerii. Despre imposibilitatea de a face cale întoarsă.

Mie mi-au revenit în minte Sartre şi teoriile lui în timp ce urmăream spectacolul cu piesa Minunata pantofăreasă de Federico Garcia Lorca, prezentat în sala micuţului teatru Gong de U Teatrino din Corsica.

Nu alesesem acest spectacol chiar la întâmplare. Dar- mărturisesc- nici nu o făcusem aşteptându-mă la mari revelaţii estetice. Puteam bănui că U Teatrino este unul al bunăvoinţei, adică al dorinţei de a păstra identitatea culturală corsicană în marea francofoniei şi în tendinţele acaparatoare ale culturii franceze. Care o fi ea în declin, aşa după cum spune toată lumea, şi o spun şi Antoine Compagnon, şi Donald Morisson, şi Lucian Boia, dar nu uită deloc de caracterul său, mai exact, de nostalgia caracterului său hegemonic, pe care ni l-a reamintit acum câţiva ani într-o carte acelaşi Lucian Boia. Eram, deci, curios să văd cum se descurcă şi care sunt standardele artistice ale unei astfel de companii.

Dar mai mult decât acest gen de curiozitate, în alegere a contat nostalgia. Nostalgia pentru o piesă, pentru o comedie a lui Federico Garcia Lorca de care luasem cunoştinţă în copilărie, care mi-a plăcut mult, graţie unui spectacol de teatru tv. Minunata pantofăreasă, spectacol montat la TVR în 1971 de marele regizor de teatru de televiziune care a fost Petre Sava Băleanu, cu Coca Andronescu şi Mihai Fotino în rolurile principale, s-a numărat printre acelea ce m-au făcut să înceapă să îmi placă teatrul. Nu a fost primul, mai fuseseră