Astăzi nu avem ştiri. Viaţa e în altă parte, vorba lui Milan Kundera. În Turcia se întâmplă adevăratele ştiri, exprimarea cinică pentru o dramă eroică, indiferent pe cine susţinem. La Istanbul, poliţia intervine împotriva protestatarilor în forţă, pentru a elibera Piaţa Taksim. În timp ce Occupy Istanbul se transformă, noi suntem prea occupaţi pentru Taksim.
Revista ”Vice” are un corespondent la Istanbul. Transmite de sus, din camera de hotel, după ce toată ziua a fost pe străzile din centrul capitalei Turciei. Din când în când, pe transmisiunea video, se aud scandări, se văd flăcări, se aude sinistrul zgomot al puştilor cu gaze lacrimogene. Apoi, se lasă liniştea. Pentru ca după câteva secunde să înceapă din nou scandările.
De unde le vine forţa oamenilor ăstora? Cât vor mai rezista. Sunt întrebări filosofice, puse de la Bucureşti. Biroul e călduţ, nimic nu se întâmplă.
Pe plaiuri mioritice există o singură ştire, o singură informaţie de care ar trebui să vă pese: schimbarea Constituţiei. Pe plan mondial, există o uriaşă ştire, evitată din păcate de mulţi dintre noi din lejeritate. Închidem ochii. În Turcia, oricât ar fi de lipsit de civism protestul oamenilor din Taksim, se întâmplă ceva care nu are de-a face cu democraţia. Agora turcească tinde să se transforme într-o confruntare violentă, până când protestatarii vor renunţa.
În timpul acesta, închidem ochii. În timpul acesta, marile puteri ale lumii tac. De ce? Pentru că nu e conflictul lor, deşi s-au băgat de multe ori în conflictele altora. Turcia, o ţară cu o economie fluentă, e măcinată de proteste venite parcă de nicăieri. A pornit de la un parc. Nu mai e despre un parc. E despre tot. E despre vocea oamenilor, e despre încercarea de a-i reduce la tăcere.
Cât preţ mai punem pe opinia noastră? Cât preţ punem pe reglementarea celor aleşi de către popor? Cât preţ mai punem pe
