După patru ani de criză sistemul bancar se află în plin viraj spre o formulă de business care să-i asigure adaptarea la noua realitate economică şi implicit continuitatea: toate băncile sunt presate să-şi reamintească mecanismele de finanţare prin forţe proprii, independent de sprijinul grupurilor internaţionale din care fac parte, să selecteze şi să-şi prioritizeze segmentele de piaţă pe care le vizează, să-şi adapteze infrastructura şi costurile de operare la capacitatea actuală de a genera venituri şi, nu în ultimul rând, să recunoască valoarea reală a garanţiilor pe care se bazează şi şansele de a mai recupera anumite credite. Procesul de transformare este însă un scop în sine şi nici nu se mai poate prelungi prea mult, ţinta crucială fiind revenirea sistemului la o producţie de credite noi care să antreneze un cerc virtuos la nivelul întregii economii.

Băncile au închis de la începutul crizei aproape 1.000 de sucursale şi agenţii (peste 14%), şi-au redus personalul cu 11.000 de oameni (peste 15%). Multe au reuşit să-şi menţină profitabilitatea opera­ţională, însă aceasta nu s-a dovedit îndeajuns pentru a absorbi şocul creşterii ratei creditelor neperformante până la aproape 20%, de la numai 6% în 2009. Este de discutat însă în ce măsură chiar politica de dobânzi a băncilor comerciale şi a BNR a contribuit la deteriorarea masivă a calităţii portofoliilor de credite prin impulsurile negative induse în economie în 2009 – 2010.

Digerarea neperformantelor a devenit astăzi cea mai mare provocare pentru sistemul bancar, mai ales că semnalele din piaţă arată că încă nu a fost atins vârful acumulării de credite cu şanse minime de recuperare sau chiar zero. Administrarea unor portofolii de credite proaste care au ajuns să însumeze miliarde de euro absoarbe o mare parte din energia şi capacitatea func­ţională a mai multor bănci. În plus, costul prov