Vestea închiderii, chiar şi temporare, a televiziunii publice elene a stârnit, cum era şi de aşteptat, murmure prin lifturile şi culoarele TVR. Cu atât mai mult cu cât ştirea, prezentată sec de crainicii de la Jurnale, a fost deja preluată şi întoarsă pe toate feţele de analişti şi comentatori. De unii - cu seriozitate, de alţii - cum altfel? - cu maliţiozitate şi cu un zâmbet şmecher în colţul gurii...

Personal, n-am fost niciodată adepta convingerilor de genul "mie nu mi se poate întâmpla niciodată". Nici în ceea ce priveşte sănătatea, nici viaţa personală, de fapt, în nici o privinţă! Deşi am funcţionat întotdeauna sub pavăza unor ratinguri liniştitoare şi a unei eficienţe economice pe care toţi au invidiat-o, nu am crezut niciodată în veşnicia mea ca om de televiziune, a programelor mele sau a instituţiei pe care o slujesc de peste două decenii. Dovadă că, la recenta restructurare, aveam emoţii şi pentru mine, şi pentru echipa mea, cât Moldoveanu şi Negoiu la un loc (mă refer la piscurile carpatice, nu la cine ştie ce colegi!). ’Geaba ne linişteau toţi: în străfundurile mele ştiam prea bine că lumea asta în care trăim e tare sucită şi că, oricând, oricui i se poate întâmpla ceva halucinant.

Grecii, aşadar, pun lacăt pe televiziunea lor publică. Azi-noapte, un confrate de la un alt post turna lături în capul nostru, al angajaţilor TVR, şi făcea vocalize pentru prohodul nostru. Azi, alţi jurnalişti îngrămădeau în ziarele lor cuvinte care spuneau cam acelaşi lucru. ...Sunt perfect de acord că ineficienţa, în zilele noastre, e de netolerat. Însă sunt adepta soluţiilor inteligente şi nu obişnuiesc să-mi frec palmele când văd cum o pisică e tăiată în două. Doamne, de câte ori mi s-a spus: "Nu te putem băga în grilă ca n-avem bani" (deşi pentru alţii se găseau mai mereu). Strângeam din dinţi, mă dădeam peste cap şi aduceam bani. Rămân