Oameni harnici şi pricepuţi într-ale mineritului buciumanii şi roşienii au trăit totdeauna mai bine decât cei din jurul lor deşi, dacă ar fi să ne raportăm la prezent, majoritatea celor de aici, acum, sunt şomeri şi trăiesc din pensia părinţilor, care îi mai au. Dar cu toate că în trecut când locuitorii acestei zone aveau unde să muncească, întotdeauna munţii aceştia „plini de aur” şi-au cerut şi luat „ofranda” în fiecare an şi nu oricum ci, în cea mai mare parte curmând sufletele unor oameni tineri abia ajunşi în floarea vieţii. Pe vremea tatâlui meu, ajuns din fericire să se pensioneze la anii de batrâneţe, la vârsta de 50 de ani, în 1958, prea puţini aveau această şansă. Fiind un miner foarte bum şi pus în situaţia să aleagă: între a fi decorat cu Ordinul muncii cls. a III-a sau să meargă la şcoala de maiştri, la Abrud, şeful lui, un inginer cu suflet mare, i-a spus: mai bine dute la şcoală Trăiene că ai copii de crescut, şi l-a ascultat. Cei mai mulţi dintre ortacii lui pe la vârsta de 35-40 de ani erau bolnavi de silicoză şi prea puţini ajungeau să treacă de 55-60 de ani lăsând în urma lor copii şi femei văduve, care potrivit obiceiului nu se mai măritau. Şi cu toate acestea tinerii rămaşi acasă, la 18 ani se îndreptau spre baie. Poate acesta a fost şi motivul pentru care părinţii mei au făcut mari sacrificii şi ne-au trimis pe toţi patru la şcoală. În 22 august 1968, ziua de după noaptea invadării Cehoslovaciei de către armatele Pactului de la Varşovia, parcă-l văd pe tata izbucnind în hohote de plâns şi spunând: după ce v-am trimis pe toţi la şcoală ca să vă scăp de baie, de cumva sună mobilizarea pe toţi trei vă duce pe front şi de ăsta nu vă pot scăpa.

Revenind la tragedia aurul din apuseni trebuie să spunem că dintotdeauna ochii străinilor au fost aţintiţi asupra lui, multă vreme fiind exploatat de aceştia. Şi ca o făcătură şi pe cel pe care l-am