Pentru cei care au trăit acele „vremuri de împliniri măreţe”, acele vremuri ale congreselor (era numai unul la cinci ani) şi directivelor magistrale, cuprinse în cuvântări istorice, se repetă, la alţi parametri, cu alte personaje, dar, în esenţă, scopul este identic: teroarea mediatică, întreţinerea nesiguranţei, abaterea atenţiei de la ceea ce este cu adevărat important, menţinerea la putere şi alte asemenea „mărunţişuri”, acceptate de marea masă care trăieşte cu speranţa că va fi mai bine, că o să-i vină şi ei apa la moară.

În a doua jumătate a lunii mai ne-a fost dat să trăim momente cu adevărat înălţătoare (luna mai e prea aglomerată de evenimente care produc emoţii pozitive) şi organizatorii congreselor UDMR şi PDL (nu chiar un congres, mai mult o manifestare a puterii masculilor alfa) ştiau ce impact are luna mai în conştiinţa celor care-şi caută norocul în florile de liliac, n-au pierdut, nici nu puteau să piardă ocazia de a-şi afirma voinţa de a pune mâna pe cât mai multă putere. Mărturisesc că, în momentul în care i-am văzut pe Ponta şi pe Antonescu la congresul UDMR, am intrat într-o stare de euforie, că, uite, o înţelegere româno-secuiască este posibilă, de la care ni s-ar trage mult bine şi aprecieri de la stăpânii Europei. Mi s-au umezit ochii când l-am auzit pe Ponta că mai brava ca secuio-maghiarii la guvernare, la orice guvernare (ei guvernează pentru ei şi împotriva României!), nici că se există, „esistă”, cum spunea moş Vasile Costănoiu, cel care a făcut războiul ca brandist şi, când, în 1957, ruso-sovieticii au lansat primul satelit artificial al Pământului, ajungând această veste şi la urechile lui, i-a zis tatălui meu: „Dom’le, asta nu se esistă!” Eram gata să spun şi eu „că nu se esistă”, deşi Ponta era acolo, între secuio-maghiari, între steagurile lor, ca Iisus între tâlhari, dar nu-mi venea să cred că premierul român îi cheamă la