Multă vreme, şahul mi se părea un joc abstract, ce ţine mai degrabă de matematică şi de calculul probabilităţilor. Apoi am aflat o poveste. Într-o închisoare comunistă, cu piese şlefuite pe ascuns şi păzite cu grijă, s-a organizat un “concurs de şah” între tineri.

Câştigătorul îl provoacă pe Virgil Maxim la o partidă. Aceasta îi spune că, dacă va răspunde corect la întrebarea “ce este şahul?”, se declară învins.

Copiii au încercat diferite definiţii, niciunul nu a găsit însă răspunsul. Jocul nu ţine de fapt de matematică, ci de taina şi lupta vieţii, iar piesele reprezintă caractere umane. Ca în orice luptă, există două linii. În cea din faţă, pionii sunt identici. Numărul nu contează. Ei sunt “cei mulţi şi sacrificaţi”. Cu ei se deschide bătălia. Mişcarea lor e limitată. Nu pot privi deoparte. N-au viziune. Nu atacă, se apară. Ei sunt mulţimea pe care o manevrează şi o sacrifică cei din spate. Inconştientă de puterea ei, “loveşte” numai atunci când e ameninţată. Când e musai.

Calul reprezintă omul politic. El se mişcă imprevizibil, pe o linie frântă. Are posibilitatea să ameninţe şase puncte. Şase păcate: iubirea de argint, lăcomia, invidia, mânia, lenea şi mândria. E secondat întotdeauna de un prieten asemeni lui. De obicei cade răpus tot de unul asemeni lui.

Alături stă nebunul. Oamenii care fac jocul sistemului, oameni “într-o dungă”, “şi albi, şi negri”, oameni care nu au capacitate de discernământ, de aceea aplică strict ordinele. Ei sunt oamenii legii, mânjiţi, vânduţi, servili. Şi ei au dublură. Întotdeauna se găseşte un alt nebun care să servească sistemul.

Urmează Regina. E simbolul vicleniei, urii, lăcomiei. Loveşte pe oricine, oricum, oricând. Nu are reguli.

În contrast, Regele înseamnă raţiunea. Dacă toate piesele cad, dar raţiunea trăieşte, bătălia nu e pierdută. Pe el îl a