Cînd eram mai tînără am nimerit fără voia mea la un party de copii de bani gata. Se ținea într-o vilă d-asta mare, proprietate personală, într-un sătuc de pe lîngă Ploiești. Și toți puradeii (de români) veniseră acolo cu mașinile lor proprietate personală, și fetele își ridicau tricourile din cînd în cînd ca și cum se făcuse prea cald și d-aia.
Și ele erau proprietate personală.
M-am așezat pe canapea lîngă o fată simplă. Era îmbrăcată cu o rochie decolorată și nu zicea mare lucru.
Doar se uita și ea, încercînd să nu se holbeze. Era nemachiată, nu avea nimic special.
Mi-a zis că ea e de acolo, din sat. Eu nu o întrebasem nimic. Dar acum mă întrebam cum naiba a ajuns acolo.
Prietenul meu juca biliard și pierdea. La un moment dat, cel cu care juca i-a spus că poate să mă pună pe mine miză. Nu pentru că aș fi fost vreo zînă, ci mai mult ca sigur fiindcă așa văzuse el într-un film mișto.
Și tac-su l-a învățat ca așa răzbați în lumea asta, punînd mîna pe tot ce nu ar trebui și nu poate să fie al tău.
Atunci am făcut ochii mari și m-a bufnit rîsul. Și rîdeam de se cutremura viloiul cu mine.
Nu mă auzea nimeni, fiindcă fiecare era captivat de propria secvență de film. Prietenul meu rămăsese, totuși, siderat.
În fine, eram pe punctul de a mă îndrepta spre ieșire, fiindcă mi s-a părut ca văzusem și auzisem destule, cînd... începe tămbălăul...
Băieții rîdeau și băteau din palme. Eu mi-am dat seama cu greu ce se întîmpla, din strigătele lor.
Fetele își roteau privirile umede și amețite ca să reușească un focus decent...
Fata cea simplă, de pe canapea, se ridică, își aranjează rochia, și merge spre scări. Eu mă duc spre ea și încerc să o opresc. O apuc de mînă. Ea se întoarce netulburată spre mine, cu ochii întrebători, că adică ce m-a apucat.
Și-i spun... stai, mă, unde te duci?
Iar ea spune: păi
