Am plecat pe jos din Eroilor, spre Kogălniceanu, mergeam pe bulevardul Regina Elisabeta, ploua încet şi noi căutam un loc unde să mâncăm ceva, de dimineaţă.

Nu găseam nimic, bulevardul era plin de clădiri frumoase şi pustii, apoi s-a pornit ploaia mai tare, umbrela noastră mică şi ruptă ne ferea cu zgârcenie, picăturile reci ni se strecurau pe spinare, maşinile treceau zorite prin lumea aia cenuşie, udă, indiferentă, ”Trebuie să intrăm undeva, neapărat!” mi-a zis ea, şi am fost de acord şi chiar atunci am dat de uşa aia deschisă, părea că atunci a apărut, ca o împlinire a dorinţei noastre, numai că mie mi se părea cam ciudat să intru într-un bar aşa de dimineaţă, se pare că nu ne pusesem dorinţa prea clar, căci mie mi-era foame, nu sete, dar uşa ne aştepta, nu se grăbea, avea răbdare. Am şovăit, ne-am sfătuit, am intrat!

Scările coborau abrupt spre subsolul transformat într-un bar cu temă orientală, era genul de local pe care îl evit mai mereu, căci nu mi se pare deloc convingător, dar acum m-a prins dintr-o dată, mirosul beţişoarelor aromate, culorile stridente, tocite de timp, pernele uzate de sutele de studenţi şi de elevi chiulangii, refugiaţi acolo să bea, să fumeze şi să se pupe, zi după zi şi an după an, aşa cum mi-a zis mie o prietenă, lucirile stinse ale ornamentelor şi muzica, mai ales muzica indiană, toate m-au învăluit şi îmi şopteau minciuni fără pereche la fiecare ureche. Ne-am veselit brusc, contrastul cu vremea de-afară era puternic şi imediat, a fost ca şi cum am trecut printr-un portal într-o altă lume, senzaţia de magie era subliniată şi de faptul că-n primele secunde nu am văzut pe nimeni, nici barman, nici ospătar, nimeni, eram noi doi într-un univers de perne colorate şi uzate, deschis la mijloc de bulevard şi de dimineaţă, cu statuete reprezentând elefanţi cu trompe ridicate, rajahi mustăcioşi desenaţi pe perete şi narghi