S-ar putea spune despre proprietate – aşa cum se spunea cândva despre monarhie – că  este o valoare, sau instituţie, de drept divin.

Decalogul pare să instituie dreptul de proprietate prin porunca a zecea. Ni se spune, ,,să nu dorim nimic din ceea ce este al aproapelui nostru’’ ; pe de altă parte, privind în substanţa însăşi a poruncilor şase, şapte şi opt, se relevă ca evident faptul că proprietatea nu poate fi susţinută indiferent de modul în care este dobândită. Contravine legii divine faptul de a ucide, acela de a fi desfrânat şi cel de a fura. S-ar părea – şi nu fără motiv, îndreptăţire sau raţiune – că actul de a dobândi posesiuni prin crimă, război, prostituţie, sau furt nu are cum intra sub regimul protecţiei acordată de puterea supremă, conducând universul de dincolo de lume, dintr-un – să zicem – spaţiu metafizic, al transcendenţei.

Proudhon, încă din prima jumătate a secolului XIX, afirma că orice proprietate este un furt. Fără a mai vorbi de minusculele – comparativ cu altele, ce dictează forma constituţiilor actuale şi aşa zisele ,, bills of rights’’ – acumulări de bunuri ale marii majorităţi, imensei majorităţi, a populaţiei mondiale actuale, nu se poate spune totuşi că averea unor Siemens, Thomas Edison, Westinghouse, Bell, Marconi, Pirelli eventual chiar şi Krup, Bill Gates au constat din furturi – ei, şi mulţi asemenea lor, au produs pentru umanitate, pentru societatea umană, valori materiale reproductibile în infinit care au schimbat decisiv condiţia omului. Este adevărat că ,, de unde vine binele vine şi răul’’, după cum afirmă Democrit, dar acesta adaogă,, precum şi puterea de a scăpa de rău’’. Economia – susţin insistent, de multă vreme – nu este altceva decât gestionarea invenţiilor . Ceea ce s-a căutat încă din antichitate şi se încearcă tot mai puţin astăzi a fost formarea a cât mai puţine averi mari, la limită gigantice, d