Nu mai miră pe nimeni că istoria se repetă! Doar că atunci când, la aproape un secol, se repetă pe coordonate identice, s-ar putea spune că devine de-a dreptul ironică!
Iată care erau chestiunile referitoare la examenul de bacalaureat, pe care Em. Socor le punea în dezbatere în ediţia de sâmbătă, 17 ianuarie 1925, în editorialul cotidianului ”Adeverul”. Credem că merită să fie reprodus integral în continuare. Orice asemănare ce se întâmplă în zilele noastre nu pare a fi o simplă întâmplare!
IAR BACALAUREATUL?
Sunt 20 de ani de când, în urma unor vehemente protestări din partea celor competenţi, bacalaureatul a fost aruncat ca o cârpă netrebnică: inutil, obositor, adevărat instrument de tortură al tineretului.
După 20 de ani, unele dintre ”competinţele” noastre îşi întorc din nou faţa către bacalaureatul torturător şi vor să-l readucă la viaţă. Motivul? Motivul este simplu: s’a făcut constatarea, că pregătirea ştiinţifică a tineretului universitar este insuficientă şi că deci trebuie să se facă o selecţionare mai îngrijită a acelora, cari, absolvind şcolile secundare năzuesc să treacă pragul Universităţii.
Rămâi uimit de atâta ... logică.
Că învăţământul secundar lasă de dorit, e perfect exact; după cum se prezintă de la războiu încoace, s’ a dovedit a fi slab pregătit. Dar că bacalaureatul ar fi remediul sau măcar unul din remediile acestei triste situaţii, asta e straniu.
Lipsa de pregătire în licee şi gimnazii nu poate fi înlocuită cu examenul chinuitor al bacalaureatului – aceasta este evident şi n’are nevoie de nici o demonstraţie: căci nici un pedagog nu va susţine că în cele câteva săptămâni, sau, dacă vreţi, câteva luni, cât şi-ar prepara un tânăr bacalaureatul, s’ar putea umplea lacunele celor 8 ani de învăţământ secundar. Dacă prin bacalaureat se tinde micşorarea numărului studenţilor universitari, desigur că scopul