În oraşul meu unde rafinăriile poluează de parcă ar vrea să ne numim Copşa Mică în loc de Ploieşti şi unde nimeni nu le face nimic trăiesc câini vagabonzi. Dacă e să ne luăm după filmul „Filantropica" aceştia formează clasa de mijloc. De fapt un fel de tampon între autorităţile care se scarpină şi cetăţenii care hăulesc la lună. Dar oraşul aurului negru e încă bine.
S-au mărit taxele, tot înainte tovarăşi! Creşte gigacaloria? Tot înainte... Casa Căsătoriilor stă să pice? Înainte cu tupeu. Oamenii ăia de afaceri care au zis c-o răscumpără au rămas oameni de afaceri şi-şi văd de... afacerile lor.
Unii au intrat şi în Parlament ca să se asigure că nu le bat mascaţii dimineaţa în uşă. Dimineaţa în uşă le bat doar fetele cu masajul, furnizorul de icre negre sau băiatul cu gheaţa să nu se încingă şampania. Nu de alta, dar vine căldura.
În oraşul meu mai avem şi tramvaie. Care zguduie pământul şi casele ca la o repetiţie de cutremur. Aşa învăţăm să stăm în tocul uşii sau sub masă în timp ce ne cade pescarul chinez de pe televizor. Macrameul rămâne pe loc.
Cică vor reabilita şinele, iar tramvaiul se va mişca mai lin ca un melc ce se duce la cumpărături. Aşteptăm asta în timp ce ne lipim cu super glue pescarul chinez. Dar, macrameul e încă bine.
În oraşul meu, avem farmacii, case de amanet şi cazinouri. Plus două trei cluburi de strip-tease. Turiştii ar trebui să afle de acest loc. Prea seamănă cu un Las Vegas. Cam la fel cum semăna turnul Eiffel de la Slobozia cu ăla de la Paris. Dar putem să le arătăm atâtea... Centrul oraşului.
Cu parcări pe sistemul opreşte cine vrea, pleacă cine poate. Cu infochioşcuri care-ţi dau informaţii despre şaorma cu de toate, dar nu despre muzee. Parcă un muzeu îţi poate da vreo calorie. Niciodată! Dar măcar avem piste de biciclete. Deci e bine.
În oraşul meu viaţa merge înainte. A venit primăvara, vine P