In fata judecatorilor Curtii constitutionale de la Karlsruhe, care i-au audiat marti si miercuri pe Jens Weidmann (Bundesbank) si pe Jorg Asmussen (BCE) din dorinta de a afla daca BCE nu-si depaseste atributiile, s-au opus, in realitate, doua viziuni germane asupra politicii monetare. Pentru ca problema crizei europene a rupt, incepand din 2010, consensul construit pe acest principiu in Germania postbelica.
Opozitia dintre presedintele Bundesbank, Jens Weidmann, si reprezentantul german in consiliul director al BCE, Jorg Asmussen, releva, inainte de toate, prapastia care, de la declansarea crizei datoriilor din UE s-a creat intre cele doua parti. Cea a reclamantilor si Bundestag, pe de o parte, si cea a majoritatii clasei politice, inclusiv guvern, de pe alta. Ce-i diferentiaza? O viziune diferita vizand politicile monetare inscrise in istoria economica a Germaniei de dupa razboi.
Punctul de vedere aparat de reclamanti este cel al Bundesbank (Buba) din anii de glorie, adica sfarsitul anilor 1960 si inceputul anilor 1990. Conform acestei viziuni, stabilitatea monedei si a preturilor constituie un obiectiv absolut. Legea prin care, in 1957, a fost creata Buba, a acordat institutiei o independenta totala fata de puterea politica, mult mai multa decat au destinut, la acea data, alte banci centrale. Singurul sau obiectiv a fost „stabilitatea monedei”.
Gratiei totalei sale independente, garantata de statutul adoptat la 30 august 1924, Bundesbank a reusit sa scoata Germania din vartejul hiterinflatiei. Astfel, indepedenta bancii centrale a Germaniei de Vest a devenit, in anii 1950, cea mai buna garantie pentru combaterea inflatiei. Atunci, parghiile politicii economice ale tarii erau ghidate de un om care vedea in stabilitatea preturilor si a monedei fundamentul noii „economii sociale de piata”.
Ludwig Erhard, patintele „miracolului german”, m
