Părinţii mei, ţărani „mijlocaşi”, cu cinci hectare de pământ (deci nu nişte chiaburi spurcaţi, îmbogăţiţi din sudoarea poporului, cum învăţam eu la „elementară”) auziseră şi erau convinşi, vorbind pe ferite şi pe şoptite cu alţi consăteni sărăciţi de cote şi de impozite, că azi, mâine, o să vină în zbor, de peste Ocean, americanii şi o să ne scape de ruşi şi de comunism. Aşteptare zadarnică. La Ialta, Churchill şi Roosevelt se-nţeleseseră deja să ne lase pe mâna tătucului Stalin. O jumătate de secol au trăit naivii mei părinţi cu această speranţă. S-au stins cu câţiva ani înainte de revoluţie şi n-au mai apucat să-i vadă pe eliberatorii de peste mări şi ţări. Aceştia au reapărut prin ţara exotică de la Gurile Dunării prin anii ’90. Veneau să ne înveţe democraţie şi economie de piaţă. N-aş vrea să generalizez, dar mulţi dintre ei investitori şi, vorba aia, bisnismani cu... şcoala vieţii, aterizând la Bucureşti, credeau c-au scoborât la Budapesta; călcau pe pământul unei ţări bananiere, fără reguli şi cu corupţie cât încape.

Grija nu le-a fost să facă operă de caritate, ci afaceri, dacă tot e posibil, dincolo de reguli. Mai ales că întâlneau aici exponenţi ai noii elite, dintr-aceia unşi cu toate alifiile, gata să facă jumi-juma pe seama statului, la punerea de afaceri şi investiţii super-profitabile cu străinii. Aşa au apărut contractele gen Bechtel, din care am câştigat... de ne-am rupt, construind, la preţuri exorbitante, segmente dintr-o autostradă de pe urma cărora plătim americanilor, ca fraierii, despăgubiri de zeci de milioane de euro. N-ar fi singurul exemplu în care, văzând cu ce fel de negociatori autohtoni au de-a face, partenerii „strategici”, de dincolo de Ocean, ne-au tras în piept. Avem o vorbă românească: prostia se plăteşte. Tristeţea mare este că paguba n-o suportă guvernanţii, din buzunarul dumnealor. O plăteşte amărăşteanul, din taxele ş