Cred că fiecare obiect, fiecare cuvânt, fiecare om se pot asemăna cu o ceapă.
Deasupra, un înveliş subţire, rareori transparent. Apoi, straturi. Fiecare strat păstrează cicatrici şi poveşti: povestea uscării, povestea plivitului, povestea secetei sau a umezelii, povestea irigării, povestea ierbicidării, povestea răritului, povestea tăvălugitului. La urmă, în inima cepei, povestea semănatului.
Şi dacă doar una din poveştile cepei e spusă în grabă sau de mântuială, în spatele cojii aurii vei găsi doar o legumă găunoasă, atinsă de putregai. Ca un om care s-a grăbit să crească mare, crezând că maturitatea înseamnă doar o cifră în centimetri lungime.
Când o cumperi, din piaţă sau magazin, o pipăi, să vezi dacă e destul de tare, dar de fapt nu vei şti, până ce nu-i desfaci straturile, dacă e bună sau nu.
Orice obiect, ca şi ceapa, poartă în sine ceva din creatorul său. Dacă vei şti să priveşti ceapa sau masa pe care scrii, o vei vedea, poate, pe mama Floare aplecată peste răsadurile din spatele casei, sau pe tâmplarul anonim tăind, măsurând, însemnând bucăţile lemn. Şi trebuie să înveţi să priveşti astfel şi ceapa, şi masa pe care scrii.
Vor fi mulţi cei care vor vedea în tine doar o cifră într-o statistică. Sau doar un individ, printre atâţia alţii. Însă cei care te vor privi de aproape vor şti că tu nu eşti doar un certificat de naştere albastru. Şi dacă totuşi nu vor şti, înseamnă că nici nu-ţi sunt aproape. Şi că „te iubesc” înseamnă, pentru ei, o combinaţie stranie de sunete, vocale şi consoane.
Într-o verighetă sunt concentrate zâmbete sau lacrimi, speranţe sau păreri de rău, credinţă sau fariseism, dedicare sau nepăsare, dragoste sau oportunism. Nu este niciodată DOAR o bucată de metal sau DOAR un certificat roz.
Medalia fiecărui sportiv nu e niciodată DOAR aur, argint, bronz sau imitaţie de o
