Romanul “Cripta pentru Boris Davidovici” se situeaza in acea zona tragica a literaturii care incearca sa reprezinte non-reprezentabilul. Direct marcat de Holocaust, Kis a inteles ca oroarea absoluta include Gulagul, ca este absurd sa scrii despre chipurile Raului radical fara a vorbi despre ambele sale monstruoase intruchipari. In memorabila sa prefata la editia Polirom din 2009, Adriana Babeti citeaza acest marturisire a lui Danilo Kis:
“Sa fii contemporan cu doua sisteme de opresiune, cu doua realitati istorice sangeroase, cu doua sisteme concentrationare de aneantizare a sufletului si trupului, asta in vreme ce in cartile mele doar unul dintre ele aparea (fascismul), celalalt (stalinismul) fiind ignorat dupa sistemul petei oarbe psihologice–aceasta idee intelectuala obsesiva, acest cosmar moral si moralist ma oprimau atat de mult in ultima vreme, incat am recurs la ceea ce numesc o ‘sangerare lirica’ (…) Cand obsesia aceasta a prins consistenta, generand in mine rusinea si remuscarea, dar si luciditatea, am inceput sa-mi scriu nuvelele relativ usor si repede, ca si cum m-as fi eliberat de un cosmar, cu o senzatie de usurare ce m-a napadit (in ciuda subiectului). Am simtit o impacare spirituala cum poate ca numai marii pacatosi o incearca pe patul de moarte, dupa spovedanie”.
La Atena in 1984, Danilo Kis afirma un punct de vedere menit sa-i consterneze pe cei care sustineau (mai sunt unii care sustin si acum) ideea “raului mai mic”. Metodele de distrugere a umanului in lagarele comuniste puteau fi diferite de cele naziste, realitatea exterminismului ca program statal era similara: “Pe cel care afirma ca la Kolyma a fost altceva decat la Auschwitz sa il trimiti la toti dracii. Pe cel care afirma ca la Auschwitz erau starpiti doar paduchii, nu si oamenii–la fel”. De aici si ideea lui Kis, urmata obsesiv pana la singerea din viata in 19
