În timpul gravelor inundaţii din 1975, Ceauşescu a străbătut ţara, în lung şi-n lat. I-a cravaşat pe români să recupereze pagubele până la sfârşitul anului, fără a pune în pericol cincinalul. Aparatul de propagandă l-a prezentat drept omul aflat „întotdeauna în mijlocul poporului, la bine şi la greu“. Dar din gura „Tovarăşului“ nu s-a auzit un cuvânt de mângâiere pentru familiile victimelor, nici pentru agoniseala de-o viaţă luate de ape.

În vara anului 1975, inundaţiile au lovit România, provocând 49 morţi şi 12 dispăruţi. Judeţele Mureş, Buzău, Prahova, Vâlcea, Ilfov şi Argeş au fost cele mai afectate . Timp de două săptămâni, între 3 şi 16 iulie, nenorocirea a ţinut capul de afiş al presei centrale. În paginile ziarelor informaţiile despre victime şi pagube materiale au fost cenzurate, în schimb a fost supradimensionat rolul lui Ceauşescu de catalizator al „energiilor poporului“. Omniprezent, „Tovarăşul“ s-a deplasat de-a lungul şi de-a latul ţării dând „exemplu personal“ în lupta cu vitregiile naturii.

Stare de necesitate

Ceauşescu a adoptat primele măsuri în seara de 3 iulie 1975. Printr-o intervenţie în direct, la televizor şi radio, liderul statului a citit Decretul prezidenţial nr. 145 prin care se instituia starea de necesitate. Unităţile Armatei, Miliţiei, Securităţii şi Gărzile Patriotice au primit consemn de „stare de alarmă“. Cu mic, cu mare, „cu toate forţele“, românii au fost îndemnaţi să strângă recoltele de pe câmp.

În aceeaşi seară, Ceauşescu i-a convocat pe prim-secretarii „judeţenelor“ de partid la o teleconferinţă. Ploua deja în continuu de două zile. După ce a ascultat rapoartele din teritoriu, judeţ cu judeţ, el le-a cerut să scurgă apa de pe câmpuri, să repare şoselele, căile ferate, legăturile telefonice şi liniile electrice. Totul în „spirit de disciplină, de răspundere“.

Respectând decretul, în toiul nopţii