Am asistat, în primele mele deplasări în Italia, la un scenariu: în faţa mea, într-un compartiment de tren, o tânără vorbea cu familia şi cu prietenii la telefon. Un cuvânt obsedant care se relua – chiar deranjant pentru noi, ceilalţi – era paura. Deja ştiam italiană suficient de bine pentru a purta conversaţii nu numai uzuale, ci la un nivel de business, cu termeni tehnici, chiar academici, cu formule de politeţe specifice, deosebit de elegante în limba lui Dante.

Cum nu reuşeam nicicum din context, în ciuda densităţii folosirii cuvântului mai sus-amintit, să deduc sensul sau semnificaţia lui, deveneam tot mai curios şi din ce în ce mai preocupat. Firul gândurilor mele se tăiase de mult şi singura mea preocupare era să ascult conversaţia tinerei şi să deduc meandrele paurei... După mai bine de o oră, cedez şi iau telefonul, scriindu-i un mesaj prietenului meu Liviu, care peste zece ani avea să devină preot la Roma, întrebându-l de sensul cuvântului care mă chinuia de ceva vreme.

Răspunsul a venit prompt şi surprinzător pentru mine: frica. E sentimentul pe care îl au toţi cei de aici – îmi spune Liviu - , nu am văzut nicăieri aşa o naţie care să fie, la tot pasul, cuprinsă de frică.

La mulţi ani după acest episod, văd cum aproape tot în jurul nostru e cuprins şi învăluit în frică. De la omul de rând care îşi teme locul de muncă, până la – încă nevindecată – teama libertăţii de exprimare sau – ceea ce e mult mai apăsător – frica de celălalt, fenomenul este îngrijorător. Frica ne domină şi ne guvernează, ne îndrumă sau ne limitează, ne impune sau ne ordonează viaţa, ne face să nu mai ştim, să nu mai dorim, să nu mai iubim, să nu mai fim... Văd cum frica de celălalt, de multe ori (iar aici realitatea depăşeşte orice imaginaţie) chiar omul de lângă noi, aproapele nostru este cel care ne-o induce şi ne-o alimentează, conţine forme de un