Eu zic că maşinile au sufletul lor. Pe urmă, unele au şi un soi de inteligenţă; un pic de bun-simţ, cultură; câteodată, dovedesc o nuanţă, aproape imperceptibilă, de umor.
Sigur că, şi în societatea asta a lor, ca în oricare alta, există specimene nesimţite, fără scrupule; violente şi îngâmfate de parcă ar veni de pe altă planetă – mari, arogante, pline de fumuri şi de gaze, gata să ţi se urce în cap, să te facă una cu pământul, să te împrăştie pe caldarâm.
Dar nu despre ele, cele ciudate, cu suflet strepezit, disperate şi pline de fiţe vreau eu să vorbesc aici, ci despre... „RABLE”. Despre cele bătrâne, care merg cuminţi, „pe roţile lor”, spre cimitirele de maşini.
Le-aţi văzut cum stau aliniate, lipite de gardurile REMAT-urilor, aşteptându-şi rândul la căsăpire? Par indiferente, dar nu sunt. Se alină doar la gândul că n-au sfârşit abandonate pe rigolă, ca nişte surate de-ale lor, biete boschetărese; că nu mor degeaba, că mai înseamnă, iată, încă ceva: măcar o mânuţă de bani pentru cei pe care, tot ele, i-au însoţit o viaţă.
„Înseamnă pe dracu!”, o să-mi spuneţi. „Nu fac decât să-ncurce locul, să ne ocupe, inutil, spaţiul vital, să ne înfunde plămânii cu noxele şi cu rugina lor nenorocită...”.
Iar eu o să vă spun că aţi uitat, domnilor, cum ne-au purtat rablele noastre, când erau în putere, ba la o naştere, alergând nebuneşte, în miez de noapte, pentru că salvarea întârzia; ba la o înmormântare, răvăşită în bocet de claxoane şi curcubee triste de prosoape; ba la o iubire dezmăţată, în miez de noapte, cu jurăminte, şoapte şi suspine; ba pe la câte-o nuntă, împodobită cu flori şi beteală, ca o primadonă.
Aţi uitat, poate, cum ne-au petrecut prin lume, furişându-ne, pe noi toţi, prin oraşe esenţiale, peste poduri fabuloase, prin lumi neverosimile; pe buza oceanelor, pe fruntea munţilor, prin noaptea pădurilor. Că, măcar o dată,
