Gratitudinea nu este în mod cert o caracteristică a vieţii politice româneşti. Însă partidele de la noi au excelat în a-şi anatemiza foştii lideri, chiar dacă unii dintre aceştia le-au condus în vremuri dificile sau chiar le-au asigurat prezenţa la guvernare. Probabil sunt puţine state din Europa care să se apropie măcar ca număr de foşti preşedinţi de partid excluşi sau împinşi să părăsească formaţiunea politică şi să-şi înfiinţeze alte partide cu succes minim, de cele mai multe ori.

Să fii preşedinte de partid e meserie destul de riscantă în România. Nu doar pentru că rişti să fii înlocuit, de altfel un lucru normal într-un partid ce se pretinde democratic, ci pentru că rişti ca succesorul să se asigure că nu mai reprezinţi un pericol, folosindu-se de neelegantul procedeu al excluderii. Fiecare partid major din România postdecembristă are pe conştiinţă un preşedinte pe care, după ce nu a mai condus partidul, a fost exclus sau marginalizat deliberat.

Pe de altă parte, şi partidele pot invoca în mod justificat faptul că cei care le-au condus au avut dificultăţi în a se obişnui cu gândul că nu mai sunt atotputernici, provocând singuri represaliile la care au fost supuşi sau plecând cu gândul că numele lor va fi suficient ca noile lor partide să se impună.

În topul partidelor ce şi-au exclus foştiLa scurtă vreme, Câmpeanu a fost înlocuit de către Mircea Ionescu-Quintus şi apoi exclus din partid. În 1994, a înfiinţat PNL-Câmpeanu, partid ce a revenit la matcă de-abia în 2003, când Radu Câmpeanu a primit titlul onorific de preşedinte fondator al PNL. Ajuns la 90 de ani, mai sunt liberali care au câte ceva să-i impute. Printre ei chiar actualul preşedinte Crin Antonescu pe care l-au scos din sărite remarcile seniorului referitoare la faptul că românii nu ar tropăi de nerăbdare să-l voteze la prezidenţiale.

“Rău nu-mi face, poate să-mi producă dez