Tare îndepărtate mai sunt vremurile în care regizorii empatizau cu dramele personajelor cehoviene. În care aduceau pe scenă fiinţe elegante şi fragile, sorbind interminabile ceşti de ceai, vorbind rar, cu pauze pline de subînţelesuri, lăsându-ne doar a presupune cât de bogată le e viaţa interioară. Şi cerându-ne să înţelegem cât de tristă le e existenţa

Sunt deja ani buni de când mai nici un regizor nu mai vrea să plângă alături de Olga, Maşa şi Irina. De când nici unul nu se mai arată dispus să le deplângă soarta. Chiar dacă mai sunt directori de scenă care ne aduc în faţă trei femei frumoase şi elegante, aşa cum a făcut-o Tompa Gábor în superbul său spectacol de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. Un spectacol care mi-a plăcut la premiera din toamna lui 2008, dar care a însemnat pentru mine o adevărată revelaţie atunci când, printr-o întâmplare, l-am revăzut în turneu la Târgu Mureş, în decembrie 2010. Numai că nici Tompa nu a fost deloc iertător nici cu surorile, dar nici cu Verşinin, neezitând nici o clipă să îşi pună în pagină dorinţa de a ni le prezenta drept fiinţe neajutorate, lipsite de orice voinţă, inconsistente, determinându-ne să ne întrebăm de ce oare atâţia ani, atâţia zeci de ani generaţii şi generaţii de spectatori s-au solidarizat cu astfel de oameni. Adevărata subtilitate a spectacolului lui Tompa mi s-a dezvăluit, cum spuneam, doar doi ani după premieră când, redescoperindu-l, aşezat, rodat, multipremiat de UNITER, amuzându-mă teribil, pe mai toată durata reprezentaţiei, de ridicolul personajelor, un ridicol pe care minunaţii actori maghiari din Cluj îl redau deloc demonstrativ, nicidecum ostentativ, ci în toată profunzimea lui, la sfârşitul reprezentaţiei, sfârşit scăldat în acordurile celebrului vals rus al lui Sostakovici, am fost cuprins de o emoţie teribilă.

Andrei Şerban a mers încă şi mai departe în spectacolul montat ac