Fără a urmări o vocaţie de Casandră premonitorie pe care nu o crede chiar nimeni, am mai evaluat varianta în care de fapt toată povestea cu regionalizarea ar fi doar o diversiune mai elaborată, uşor mai sofisticată, menită a rezolva, într-un fel sau altul, problema minorităţii maghiare din România. Evident, nu este relevant dacă în acest scenariu, respectiva minoritate şi braţul său politic, UDMR, este actant conştient sau doar un figurant, complice involuntar. La fel de evident, o astfel de construcţie poate avea fie un subsol mai concedant, fie unul mai radical, semnificativ mai naţionalist.

În prima variantă, procesul de regionalizare a întregii ţări ar permite ca una din aceste entităţi să se suprapună întâmplător pe ceea ce pretind ungurii din România că ar fi, oarecum, Ţinutul Secuiesc, Harghita, Covasna şi parte din Mureş, deşi vor rămâne în discuţie etnicii din rama nord-vestică. Faptul că una dintre noile regiuni s-ar întâmpla să fie o enclavă etnică, ar putea fi interpretat ca fiind doar o coincidenţă, o ciudăţenie, nu o concesie necesară politic făcută de USL pentru susţinerea tacită din partea UDMR, chiar dacă aritmetica mandatelor majorităţii calificate ar argumenta că nimeni nu are nevoie de acest sprijin. Evident, într-o astfel de variantă, fosta regiune autonomă maghiară, existentă între 1952 – 1968, va fi concret o enclavă etnică, spre deosebire de celelalte regiuni administrative ale ţării. În plus, UDMR şi celelalte grupuscule politice vor solicita ulterior concedarea şi a paşilor următori spre autonomia teritorială efectivă, cu tot ce presupune această rupere de ţară, armată şi poliţie proprie, politică externă independentă, frontiere, graniţe şi paşapoarte; cu singura rezervă că, economic, va fi foarte greu de coagulat un anume nivel de trai într-un HarCov oricum pauperizat, fără sprijin extern, în condiţiile în care nici Ungaria nu are