Pe Internet, la adăpostul anonimatului, ai impresia că poţi spune totul pentru că ştii totul. Frustrări, nervi, idei aruncate în glumă, provocări, crezi că poţi promova orice şi că poţi corecta pe oricine. Anonimul are întotdeauna dreptate. Anonimul nu are îndoieli, nu exprimă nuanţe. Anonimul nu are milă. Te corectează pentru orice literă mîncată, şterge cu tine pe jos pentru că tu, cu nume şi cu poză, ai o altă părere decît a lui, ţipă cu litere de tipar, se gîndeşte cu puncte-puncte şi are o imaginaţie lingvistică debordantă cînd vine vorba de jigniri. Devierile sînt hobby-ul lui principal, de la o discuţie despre plantele naturiste baletează lejer la conspiraţiile mondiale, de la politică ajunge la Dumnezeu şi de la filmele cu pisici, la tăierile de salarii.

După enervarea iniţială, comentariile anonimului ajung să te fascineze, cel puţin pentru o scurtă perioadă de timp. Te întrebi de unde atîta elasticitate în exprimare, combinată cu o atît de mare rigiditate a părerilor, ce se întîmplă în mintea lui de reuşeşte să facă asocieri atît de neaşteptate şi de unde îi vine siguranţa absolută a opiniilor. Ce îl face să fie atît de furios? Cîteodată, îţi e milă de el. Ţi-l imaginezi singur, plictisit, ducînd o viaţă fără provocări, frustrat că în viaţa reală nimeni nu-l bagă în seamă, scrîşnind din dinţi, convins că are dreptate şi că le arată el lor, tuturor, cum stau lucrurile. E un stereotip, probabil sînt mulţi oameni, de altfel rezonabili, civilizaţi şi cu idei argumentate, care se pot transforma pe net în fiinţe agitate, care-şi susţin părerile pînă în pînzele albe sau care aberează la nesfîrşit în jurul unei teme şi mai departe de ea.

În 2011, Techcrunch.com – cel mai mare site important despre tehnologie – a înlocuit comentariile normale cu Facebook comments. Văzînd cît de mulţi trolls şi spammers le inundau secţiunea de comentarii cu te miri c